ii iubesc pe baietii astia

care imi confirma asteptarile si entuziasmele mai vechi. friday feel-good song asadar, cu CITIZENS!. “Reptile“.

…don’t let your blood turn cold…

go outside

daca aveti chef sa cititi despre pastorul Jim Jones si ce s-a intamplat in Jonestown (collective brainwashing), bine; daca nu, bucurati-va doar de melodie.

friday feel-good song intarziat: Cults – “Go outside”

 

jos!

jos hotia
nesimtirea
si tupeul
jos dobitocii care fumeaza in lift
si cretinii care scuipa coji de seminte in autobuz
jos manelele ascultate pe telefon in public
si nuntile din spatele blocului care tin 3 zile si 3 nopti si nu te lasa sa dormi
jos bormasinile care zguduie blocul la ore nepotrivite
si gratarele facute in balcon
jos tampitii care fac pipi pe colacul wc-ului
televiziunile care ne spala pe creier cu divertisment neanderthalian
si telespectatorii care consuma avid mondenitati pe paine
jos noile modele de succes in societate care se remarca prin imbecilitate
si pitipoancele tampe care le atarna de brat
jos soferii nedisciplinati in trafic
si pietonii asemenea
jos finantarea bisericilor din impozitele platite de mine
si monumentele aberante inaltate din orgoliu
jos primarii care nu asfalteaza strazile
si vecinii care arunca gunoiul langa ghena ori direct pe geam
jos cetatenii care sutesc din buzunare
si cetatencele-vrajitoare
jos politicienii fara platforma
si traseistii politici
jos nepotismul si incompetenta
jos rasismul, homofobia, misoginismul si violenta in familie
jos comentariile stupide la articolele de pe net
trolii si pisalogii
jos greselile de gramatica
si cuvintele mari folosite fara discernamant
jos editurile care nu-si platesc traducatorii
si traducerile proaste
jos junk food-ul si regimurile de slabit
jos superficialitatea si mironoseala
jos aerele de atoate-stiutori self-righteous
nepasarea cu care aruncam te miri ce pe strada
si lipsa de toalete publice
jos vanzatoarele care niciodata n-au rest
si adaosurile comerciale exorbitante din carciumi
jos pensionarii isterici si tinerii fara creier
jos chelnerii lenesi
jos incaltarile incomode si hainele care se rup dupa o purtare
jos miliardarii fara inclinatii filantropice
jos utopiile primejdioase si realitatile crude
jos profesorii care n-au chef sa predea
si elevii care n-au chef sa invete
jos programele aglomerate cu tampenii inutile
si fosilele incremenite in fotolii universitare
jos parintii care nu-si fac timp sa-si educe copiii
si copiii care isi chinuie parintii
jos plictiseala si noroiul
jos prejudecatile si mentalitatea de provincie
jos vorbaria ieftina din jur care ne-ascunde poezia
jos razboaiele si violurile
batausii de animale si de oameni
jos salariatii lenesi si patronii lacomi
jos minciunile electorale
si lacomia cu care ne grabim sa le-nghitim, asteptand mantuirea mereu de la altii, pomana picata din cer, fericirea servita pe tava
jos clasa politica din Romania, care de 20 de ani incoace ma forteaza sa votez mereu IMPOTRIVA cuiva, niciodata PENTRU
si jos pretentia noastra de imaculare, de parca politicienii acestia, cu totii dezgustatori, au picat de undeva din cosmos, si n-au iesit tot dintre noi, nu ne-au crescut alaturi, nu ne seamana, nu ne reprezinta
jos memoria scurta care ne face sa le uitam marsaviile trecute si sa le deschidem calea pentru cele viitoare
si jos blazarea apriorica, cu tente de dispret.

**

cum toate astea nu-mi incap pe o pancarta, le-am insirat aici. e tot un exercitiu de democratie. probabil la fel de util ca cel din strada.

kisses are a better fate than wisdom

since feeling is first
who pays any attention
to the syntax of things
will never wholly kiss you;

wholly to be a fool
while Spring is in the world

my blood approves,
and kisses are a far better fate
than wisdom
lady i swear by all flowers. Don’t cry
- the best gesture of my brain
is less than your eyelids’ flutter which says

we are for each other: then
laugh, leaning back in my arms
for life’s not a paragraph

And death i think is no parenthesis

e.e. cummings

more 80′s magic

Baby make your mind up give me what you got
Fix me with your lovin’ shut the door and turn the lock

friday feel-good song cu Yazoo. “Don’t go”.

prozac [15]

trebuie sa fii o fiinta cumva speciala ca sa-ti ia aproape 7 (sapte) ani pana sa realizezi ca exista o statie de metrou la 10 minute de mers pe jos de blocul tau.
nu stiu daca e vorba de autism sau pur si simplu creierul meu a refuzat sa conceapa ideea de a merge in directia opusa celei dorite pentru a lua un mijloc de transport.
in orice caz, incepand cu noaptea de 1 ianuarie l-am descoperit pe costin georgian. si cum atunci eram oarecum groggy + cu alte preocupari, am ales sa explorez in seara asta metroul din cartier, impulsionata si de faptul ca mi-a expirat abonamentul ratb si n-am bani de altul.
asa incat am facut pe turista, foarte incantata, intre statiile unirea 2 si unirea 1, am topait pe scari cu restul puhoiului de la ora 6, m-a ajutat muzica din casti (vizualizati masinile alea zburand prin aer in “5th element” si o sa intelegeti cum ma strecuram eu printre pietoni, cu cata maiestrie ii ocoleam si ce manevre periculoase executam ca sa nu-i daram din cale), am rontait un covrig execrabil dar nici macar asta n-a reusit sa ma deprime (din aia care au prin ei bucatele de ceva negru-indefinibil, care miroase a masline dar n-are gust; ei, astia aveau coca dulceaga si pe deasupra niste zgrunturi mari de sare, dar n-a contat, eram lihnita), m-am zgait cu interes la indicatoare cautand directia Republica, am pasit in ritm de asta pe peron, am facut niste piruete, mi-a venit sa rad de mine asa in dementza asta simpatica, am motzait pret de cateva statii lungi cu baietii de la The Black Keys, apoi am iesit in frigul proaspat dintr-o intersectie cu miros de McDonald’s, am dat “next” la playlist, am pasit mai sprinten, un huskie cu ochi caprui mi-a adulmecat mana dreapta prin manusa, o voce tanguitoare a inceput sa-mi dezmierde timpanul si mi-am imaginat un pahar de vin rosu.
apoi am ajuns acasa si l-am baut.

rainy days

[never say goodbye / To desire when we are together]

friday feel-good song cu tone de nostalgie la pachet

best book i read in 2011

“You were ambitious – for your life, what is was like when you woke up in the morning, and not for some attainment. Like most people who did not answer a particular calling from an early age, you placed work beside yourself; any occupation would fill up your day but not your heart.”

“Besides, good life doesn’t knock on the door. Joy is a job.”

“We gorged on fruit and sorbet and splashed immoderate second shots of clear, heady framboise, whooping at each other’s top-this tales in the orgy of eternal adolescence characteristic of the childless in middle-age.”

“How lucky we are, when we’re spared what we think we want! “

“Nothing is interesting if you are not interested.”

“She had announced at our introduction in September that she “simply loves children”, a declaration of which i am eternally dubious. From young women like Miss Fabricant, with a blunt snub of a nose like a Charlotte potato and hips like Idahos, the infeasible assertion seems to decode “I want to get married“. Myself, after having not a child but this particular one, i couldn’t see how anyone could claim to love children in the generic anymore that anyone could credibly claim to love people in a sufficiently sweeping sense as to embrace Pol Pot, Don Rickles, and an upstairs neighbor who does 2000 jumping jacks at three in the morning.”

“Childless, I’d perceived baby crying as a pretty undifferentiated affair. It was loud; it was not so loud. But in motherhood I developed an ear. There’s the wail of inarticulate need, what is effectively a child’s first groping after language, for sounds that mean wet or food or pin. There’s the shriek of terror – that no one is here and that there may never be anyone here again. There’s that lassitudinous wah-wah, not unlike the call to mosque in the Middle East or improvisational song; this is creative crying, fun crying, from babies who, while not especially unhappy, have failed to register that we like to constrain weeping to conditions of distress. Perhaps saddest of all is the muted, habitual mewl of a baby who may be perfectly miserable but who, whether through neglect or prescience, no longer anticipates reprieve – who in infancy has already become reconciled to the idea that to live is to suffer.”

Lionel Shriver – We Need to Talk About Kevin

prozac [14]

de adaugat la bucket list artificiile de Anul Nou pe malul Tamisei. nu ca n-ar fi fost dragut si in Piata Revolutiei. dar asa, ca chestie.

pașol na turbinca!

“Și atunci, ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta raiului! Și, nici una, nici două, odată începe a bate în poartă cât putea. Atunci Sfântul Petre întreabă dinlăuntru:

— Cine-i acolo?

— Eu.

— Cine eu?

— Eu, Ivan.

— Și ce vrei?

— Tabacioc este?

— Nu-i.

— Votchi este?

— Nu-i.

— Femei sunt?

— Ba.

— Lăutari sunt?

— Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăiești de cap?!

— Dar unde se găsesc de aceste?

— La iad, Ivane, nu aici.

— Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la rai!… zise Ivan. Și, nemailungind vorba, îndată și pornește la iad. Și el știe pe unde cotigește, că nu umblă tocmai mult și numai iaca ce dă și de poarta iadului. Și atunci, odată începe a bate în poartă, strigând:

— Ei! Tabacioc este?

— Este, răspunde cineva dinlăuntru.

— Votchi este?

— Este.

— Femei sunt?

— Dar cum să nu fie?!

— Lăutari sunt?

— Ho, ho! Câți poftești.

— A! harașo, harașo! Aici e de mine! Deschideți iute, zise Ivan, tropăind și frecându-și mâinile.”