cativa soferi de autocar, adunati pe scaunele din fata, spun bancuri rasuflate, asteptand sa se faca ora de plecare. un val de frig imi amorteste picioarele cu fiecare pasager care urca. nu ploua, nu ninge, nimic nu prevesteste urgia cu care m-au amenintat toate jurnalele de stiri. cod galben, cod portocaliu, viscol. draci. in Constanta e o liniste mohorata, cu gust de plumb, de noiembrie tarziu.
18:30. incepem sa ne miscam. de data asta n-avem film pe dvd, desi ecranele exista, spanzurate de tavan. probabil suntem prea putini ca sa merite efortul.
ma asez mai comod pe scaunele mele – am doua la dispozitie, asa ca rasfir geanta, castile, o carte, fularul, manusile. imi fac un cuib. in spatele meu, o baba isi suge maselele. simt un fir de enervare metalica curgandu-mi prin maxilare. ma gandesc sa ma mut. in spate – destule locuri libere. dar mi-e lene. daca o sa se uite ciudat la mine? daca o s-o fac sa se simta prost? raman pe locul meu si sper ca muzica din casca sa-i acopere zgomotele necuviincioase. se bataie, se sprijina de scaunul meu, ma zgaltaie, se foieste, ma enerveaza.
serenity now.
in fata mea – un rocker pletos cu o sticla de ice tea.
pe randul de vis-a-vis o blonda sexoasa, revarsata dintr-o bluza prea stramta. vorbeste la telefon precipitat, zgomotos, in greceste.
ignore.
mai in spate un tip nebarbierit. tresar. seamana cu Codrin, colegul meu din generala pe care il visasem in noaptea dinainte. mai avea 7 zile de trait, ne chemase sa ne luam la revedere si sa ne imparta niste haine care nu-i mai trebuiau. am ales o caciula cu doua fete. ma uit pe furis. nu e el.
n-am chef sa citesc. imi sprijin tampla de geam si ma uit la neoanele din noapte. la farurile masinilor. la ochiul palpaitor de la o bariera.
Groove Armada pe repeat. over and over again. de mult nu mi-a placut un album asa de tare. de la Empire of the sun incoace, cred. but this is better. suna a synth-pop, a electro, a rockereala indie, a 80’s, a disco, a de toate. nicio melodie nu e ca cea dinainte, si toate se aduna laolalta coerent, dark si acidulat si melodios, cu gust de Bronski beat si voce de Brian Ferry.
inchid ochii, soferul da caldura mai tare, e intuneric si bine si alunecam incet, purtati de animalul asta cu roti, mare si prietenos, ma intreb unde-o fi zapada prevestita si zambesc vag, nu ma pot hotari sa aprind lumina si sa iau cartea in brate, savurez momentele de singuratate tacuta.
momente in care cuvintele se aduna, se aduna si se joaca si isi recapata puterea, puterea irosita in trancanelile zilnice, in glumele obosite facute cu jumatate de gura, in conversatiile de complezenta, in raspunsurile evazive cu care incerci zadarnic sa parezi intrebari incomode. hemoragia asta zilnica de vorbe in care ne scaldam de parca ne-am adapa de la un izvor nesecat.
pe la Drajna ma ridic in capul oaselor si ma trezesc intr-o tara de zahar pudra – pe soseaua neagra zboara valatuci de zapada, parbrizul e asaltat de vant si fulgi uriasi, masinile din fata isi croiesc drum cu greu prin noaptea alunecoasa, le depasim semet, ma uit de sus la ingrijorarile lor si as vrea sa-i incurajez cumva, haide, o sa ajungem cu totii, haide, nu e prea tarziu, haide, la o adica o luam pe jos de-aici, in sir indian, scart-scart prin nametii astia de lapte praf.
fleosc-fleosc la Timpuri Noi prin zapada ingramadita pe borduri, apoi la pas pe langa parc, e liniste si alb si intuneric si m-as duce sa umblu aiurea printre copacii inghetati dar sunt un om cuminte si pastrez cap-compasul spre casa, unde e warm & cosy, desfac o portocala, weekendul pare mai lung asa, intr-o poveste din doua orase, si pentru o vreme ma bucur de iluzia vacantelor.
apoi imi trece.
De horror, e horror: sange pe pereti, monstri care sfasie carnea in prim-plan, bampiri “de mana a doua” cu moaca de zombie si aripi pieloase. Ethan Hawke e cam anemic, chiar si pentru un vampir hematolog si umanist. Dafoe aduce o doza de energie, pacat ca recita din Elvis si incearca sa fie Woody Harrelson. Cu indulgenta, filmul aminteste de Cronenberg, si puteti scormoni dupa simboluri pe sub maldarele de cadavre de pe ecran. Mie mi s-a parut doar un B-movie stylish & corect executat.
Bine filmat, bine jucat (Carey Mulligan-o revelatie). Dulce-amar, vesel, melancolic, gingas. Joaca de-a existentialismul si francofilia. De-a oamenii mari. O incantare. Si un soundtrack grozav (Juliette Greco, Ray Charles, Duffy, Brenda lee, Madaleine Peyroux). Must see!
Mie imi place (mult) Meryl Streep, iar in filmul asta aplaud mesajul “femeia la 40+, cu riduri si carne fara operatii estetice e dezirabila si sexy”, dar madam Meyers transforma totul intr-un show a la Martha Stewart.+ cateva glumite porcoase, Alec Baldwin cu moaca de rechin obez dar simpatic, Steve Martin batraior bine, si acelasi stereotip in care femeia, cat o fi ea de independenta si inteligenta si etc. infloreste abia dupa o partida de sex. Rezultatul: siropel cu pensionari.
