Ich Seh Ich Seh / Goodnight Mommy [2014]

Primul lungmetraj regizat de Veronika Franz (si propunerea Austriei la Oscarul pentru cel mai bun film strain in 2015) nu e genul de horror care improasca ecranul cu mate si sange, insa e la fel de greu de privit. Nu din pricina efectelor speciale, ci a tensiunii construite perfect din detalii – pansamente si tesuturi ranite, ochi injectati; un sat parasit;  o pisica demna de instalatiile lui Damien Hirst; un soundtrack sobru, pe fundalul caruia iti poti auzi respiratia.

Titlul original („Ich sech Ich sech” / „Eu vad Eu vad”) e un teaser perfect pentru poveste: mama unor gemeni de 10 ani lipseste o vreme de acasa pentru o operatie estetica, iar la intoarcere baietii nu mai reusesc s-o recunoasca. Totul pare schimbat, tandretea si caldura celei care a plecat au disparut sub bisturiu, in casa au aparut reguli stricte (si aparent absurde) de comportament. Din spatele mastii de bandaje ii priveste acum o straina, iar viata se transforma intr-o panda obositoare care ii determina pe Lukas si Elias sa faca front comun impotriva dusmanului. Taberele se confrunta in tacere si se spioneaza reciproc – in oglinzi, pe dupa usi si jaluzele, prin straturi de tifon sau de dupa masti de lemn cu chipuri salbatice. Mama si fiii se masoara cu suspiciune, se vad dar nu se mai stiu, si e greu de banuit cat de adanc se transforma fiecare in spatele camuflajelor alese, unde e granita fragila intre realitate, cosmar si paranoia. Casa e un teatru de razboi antiseptic si rece, cu mobila moderna si design minimalist, in puternic contrast cu peisajul bucolic din jur, cu vegetatia luxurianta si bogatia de culori in care gemenii obisnuiau sa-si petreaca zilele pana la aparitia intrusei. E un cadru ideal pentru amestecul oripilant de inocenta si cruzime al copiilor, in care orice ustensila casnica poate deveni o arma (eu una n-o sa mai privesc niciodata superglue-ul cu aceiasi ochi). E o scenografie din care nu poti evada decat prin distrugere.

Franz nu ne spune de ce mama avea nevoie de o operatie estetica. Exista doar citeva indicii: femeia este o prezentatoare de televiziune; tatal copiilor a disparut cumva din peisaj, si a fost apoi izgonit din fotografiile familiei; s-au petrecut un accident si-o despartire – insa la momentul ultimei dezvaluiri, toate piesele acestui puzzle se imbina cu un declic perfect coerent. „Pfff, daaa, asta era!” iti vine sa exclami in timp ce rememorezi toti pasii care au condus la finalul asta inevitabil. Si-apoi iti vine sa-l mai vezi odata.

Bref: consumati cu incredere daca aveti chef de un thriller inteligent, combinatie de “Funny Games” si “Children of the Corn” cu o extra-doza de melancolie.

imdb

Regia: Severin Fiala, Veronika Franz

Cu: Lukas Schwarz, Elias Schwarz, Susanne Wuest

Prisoners [2013]

Despre diverse moduri de a-ti trai vinovatia. Despre neputinta compensata prin violenta. Despre panica dusa pana la paralizie. Despre inocenta si disperare. Despre toate astea e filmul lui Villeneuve, un thriller cu indicii plasate inteligent, un puzzle care nu te lasa sa ghicesti deznodamantul pana destul de aproape de final. Tensiunea aproape palpabila, subiectul inconfortabil, atmosfera imbibata de cenusiu si ploaie si frig, cele 2 ore si jumatate nu fac din “Prisoners” tocmai un crowd-pleaser. Insa pe mine m-a cucerit cu scenariul bine inchegat, suspansul manuit cu eleganta si distributia reusita. Recomand.

imdb
Regia: Denis Villeneuve
Cu: Hugh Jackman, Jake Gyllenhaal, Melissa Leo

Only God Forgives [2013]

Ok, filmul lui Refn arata cool. E singurul lucru pozitiv pe care il pot spune despre calatoria asta intr-un purgatoriu luminat de neoane si imbibat de muzica dark-electro. In subsolurile imunde ale unui iad personal in care Ryan Gosling priveste dansatoarele de strip-tease si sangele tasnind din membre retezate cu aceeasi figura impasibila. Aparent, Refn a vrut sa spuna povestea unui tip care se rafuieste cu zeii. Material de tragedie greaca, ce mai!. Nu i-a iesit decat aluzia la complexul oedipian, in relatia lui Gosling cu zeita kitsch pe care o joaca aici Kristin Scott Thomas. In rest, un exercitiu pretentios, sangeros, pe alocuri absurd. Overall – o plictiseala de neiertat.

imdb
Regia: Nicolas Winding Refn
Cu: Ryan Gosling, Kristin Scott Thomas, Vithaya Pansringarm

Passion [2012]

Pentru un film numit “Passion”, care ar fi trebuit sa fie o poveste de seductie si suspans, filmul lui De Palma este infiorator de insipid. Nimic nu salveaza dialogurile plate livrate asemenea si totala lipsa de chimie intre protagonistele aflate chipurile intr-un joc de putere cu tente erotice. Nici macar filmarile artsy cu trimiteri directe la noir-ul clasic si la productiile mai vechi ale aceluiasi regizor. Nici split-screen-ul care imparte imaginea intre crima si balet. Nici trucurile fumate gen “oare totul a fost doar un vis? Un vis din vis?”. Nici distributia teoretic promitatoare, transformata aici intr-o suita de alegeri proaste – Rachel McAdams e departe de a reusi un rol credibil de ice queen, in timp de Noomi Rapace pare mai degraba plictisita decat ingenua. Una peste alta – un film sec, frigid si nesarat. Care ar fi putut fi, cu nitel efort, o parodie reusita.

imdb
Regia: Brian De Palma
Cu: Rachel McAdams, Noomi Rapace, Karoline Herfurth

Kapringen / A hijacking [2012]

O nava comerciala capturata de pirati in secolul asta n-are nimic din aerul romantic al povestilor de altadata. Atacatorilor le lipsesc picioarele de lemn, peticele de pe ochi si stindardele cu cap de mort. Prizonierilor le lipseste cheful de ispravi eroice si lupte pe viata si pe moarte. In fond comoara pe care o transporta nu le apartine, deci ce rost are sa lupte pentru ea? Cum nu le apartin nici propriile vieti, negociate laolalta cu marfurile undeva departe, intr-un birou banal, de catre oameni deprinsi cu targuiala.
In viata reala Bruce Willis nu apare la momentul potrivit ca sa salveze situatia. In viata reala victimele si rapitorii sufera deopotriva de teama, arsita si exasperare. In viata reala timpul curge inegal de o parte si de alta a oceanului, tocmeala se face in pasi mici si nicio fapta buna nu scapa nepedepsita.Iar  Lindholm reuseste sa construiasca tensiune fara melodrama si suspans fara actiune intr-un exercitiu de realism lipsit de ostentatie. Numai bun de vazut.

imdb
Regia: Tobias Lindholm
Cu: Pilou Asbæk, Søren Malling

Compliance [2012]

SUPÚNE, supún, vb. III. ♦ Refl. A accepta stăpânirea cuiva; a da ascultare cuiva sau la ceva; a se închina cuiva. ♦ Refl. A se expune de bunăvoie la ceva, a suporta de bunăvoie ceva.
Nu stiu exact la ce varsta ni se baga in cap ideea ca trebuie sa ne supunem regulilor. Regulilor instituite de parinti, de scoala, de societate. Ca in anumite imprejurari trebuie sa urmam o anumita conduita, altfel iese nasol. Mecanismul a fost perfectionat in multinationale prin dezvoltarea unor proceduri si formulare care ar trebui sa-ti spuna, mura in gura, ce si cum sa faci in fiestecare situatie ivita la birou. Supunerea in fata autoritatii ierarhice e un aspect de la sine inteles pe care nici macar nu-l mai punem in discutie. It is what it is, ne-a intrat in sange, asa respiram, asa ne miscam. Nu gandim, doar actionam. Cu ganditul s-au ocupat aia care au facut procedurile. Noi nu trebuie decat sa le aplicam.
Cand lucrezi intr-o franciza, lucrurile sunt si mai acute. Exista reguli drastice legate de culoarea hartiei igienice, numarul de buzunare de la pantalonii angajatilor, cantitatea de bacon pe care o inghesui intr-un sandvis. Sa nu te puna dracu sa actionezi in afara acestor tipare, ca te sanctioneaza managerul. A sunat seful? Ne tremura chilotii pe noi. Am gresit socotelile cu aprovizionarea? Suportam cu stoicism batjocura soferului de pe masina frigorifica. Am gresit si meritam sa fim pedepsiti, nici nu se pune problema.
Iar daca autoritatea ierarhica se combina cu autoritatea politieneasca, e clar ca nici n-o sa suflam, ci o sa facem tot ce putem sa dam bine in poza. Cooperam cu autoritatile fara sa cracnim, ne guduram zambind cand o voce la telefon ne lauda, bravo, esti un cetatean de nadejde, undeva acolo sus, in catastiful cacaturilor marunte, se va nota entuziasmul cu care ai participat la aceasta actiune. Ce daca incalci demnitatea unui coleg, ce daca nu te-ai oprit macar un minut sa te intrebi cine e vocea de la telefon, ce daca cerintele asa-zisei autoritati sunt absurde, reflexul obedientei primeaza, nu trebuie sa-ti bati tu capul, nu e responsabilitatea ta, asa te asigura vocea anonima de Big Brother, si atunci totul e bine, esti doar un robotel supus care a avut o zi nasoala.
Perversitatea maxima se manifesta in cazul victimei. Care, stiindu-se nevinovata, accepta totusi mai mult sau mai putin resemnata tot ce i se intampla, nu vrea sa supere pe nimeni, intelege ca sefa e stresata, intelege ca politia are intotdeauna dreptate, vrea doar sa treaca odata toate astea si sa nu-si piarda jobul si sa nu starneasca valuri si sa nu capete cazier, si atunci la dracu cu toate, sa fim umiliti, sa facem tot ce ni se cere, sa plecam capul si sa inghitim ca sa ne strecuram cumva mai departe, sa ne agatam de o slujba de doi bani, sa nu ne punem rau cu nimeni, in fond toti plutim intr-o balta statuta de mici vinovatii, deci meritam sa platim cumva pentru ele. Iar daca lucrurile ajung prea departe, suntem sfatuiti sa nu cerem daune de la omul care a omis sa-si foloseasca simtul moral si judecata proprie, ci de la corporatia care i-a pus la dispozitie o procedura incompleta, ce nu acoperea si astfel de cazuri.
Compliance” are la baza fapte reale, si asta nici macar nu ma mira. Supunerea fara chestionarea motivelor e o alegere perfect plauzibila.

imdb
Regia: Craig Zobel
Cu: Pat Healy, Ann Dowd, Dreama Walker

Cracks [2009]

La nivel strict vizual, e o experienta placuta. Bine filmat, culori si umbre si unghiuri care construiesc convingator atmosfera. Dincolo de asta, doar o melodrama slabuta. Miss G e profa aia cool care vorbeste despre taramuri exotice, despre literatura, despre visuri si dorinta, care isi aduna in jur o gasca de admiratoare minore si cultiva in ele senzatia ca sunt cumva speciale. E independenta si sofisticata – bea, fumeaza, incurajeaza escapadele nocturne si nesupunerea. Intr-un internat de fete, asta echivaleaza cu un mic Dumnezeu. Adoratia e o reactie fireasca. O adoratie cu conotatii sexuale, cu gelozii, cu drame – cand o nou-venita devine brusc favorita profei, cea proaspat detronata o da pe violenta stil “Lord of the flies”. E si un semi-viol pe undeva pe-acolo. Si o crima. Ar fi fost destule elemente pentru un ghiveci reusit. Dar cumva nu prea se leaga.

imdb
Regia: Jordan Scott
Cu: Juno Temple, María Valverde, Eva Green

Flight [2012]

Denzel stie sa joace si Zemeckis ii pune la dispozitie contexul perfect in care sa se desfasoare – povestea asta a unui pilot de avion alcoolic, pierdut intr-o viata dubla, printre straturi de minciuni si cocaina. Whip Whitaker e un betivan lipsit de remuscari, pe care fosta nevasta il detesta si propriul fiu il tine la distanta. Ei, si ce daca. Exista consolare in bratele Katerinei, insotitoare de bord si de betii, in perspectiva stravezie a unui nou mariaj, in sticla de bere de pe noptiera, in liniutele de praf cu care se pune pe picioare dimineata. Si in agilitatea inspaimantatoare cu care reuseste sa aterizeze un avion scapat de sub control, desi e nedormit, drogat, si imbibat de vodca. Sau poate tocmai de-aia?
Tandemul regizor-actor principal functioneaza fara asperitati, rolurile secundare sunt executate ireprosabil, camera se misca fluid,soundtrack-ul este grozav (Rolling Stones, Cowboy Junkies, Joe Cocker, Barenaked Ladies, RHCP), incat e chiar pacat de finalul moralizator-hollywoodian dupa ce drama plutise elegant vreme de doua ore intr-o zona gri, amorala, profund umana.

imdb
Regia: Robert Zemeckis
Cu: Denzel Washington, Nadine Velazquez, Don Cheadle

Arbitrage [2012]

Robert Miller e inteligent si chipes, are o familie perfecta si o afacere de succes, initiative filantropice si o casa de poveste. In paralel cu toate astea mai are o amanta, cativa informatori strecurati prin varii firme de audit si niste registre contabilicesti masluite. E un personaj alunecos, care minte cu seninatate si manipuleaza fara scrupule pentru a-si atinge scopurile, insa Richard Gere reuseste sa-l faca teribil de uman.Mai degraba studiu de caracter / drama de familie decat thriller in toata puterea cuvantului, filmul lui Nicholas Jarecki survoleaza destul de lejer un subiect juicy precum psihologia rapacitatii si se complica in niste sub-plot-uri politiste de care m-as fi putut lipsi linistita. Oricum, e o nota de realism cinic in faptul ca cineva care o are acasa pe Susan Sarandon alege, totusi, sa o insele cu Laetitia Casta. Because good is never good enough, is it?

imdb
Regia: Nicholas Jarecki
Cu: Richard Gere, Susan Sarandon, Brit Marling

The Cabin in the Woods [2011]

Deconstructie delicioasa a filmelor horror “cu reteta”, “The cabin in the woods” incepe oarecum previzibil – cinci tineri ajung intr-o cabana izolata din munti; in drumul pustiu intalnesc doar un localnic jerpelit si acru, prevestitor de rele; tipologiile personajelor sunt alea pe care le stiti deja din orice blockbuster de gen [sportivul usor grosolan, tipul de treaba, fata cuminte si inteligenta, tipa sexy dar ceva mai prostuta, loserul consumator de droguri]. Insa horror-ul e combinat cu thriller [o agentie guvernamentala plasata intr-un buncar, conspiratii misterioase la nivel mondial], acoperit in straturi dense de umor plus cantitati apreciabile de referinte culturale catre alte filme de gen. Filmul asta se joaca cu toti monstrii pe care i-a izvorat vreodata imaginatia in celuloid, e violent si amuzant, inteligent si imprevizibil, o bucurie vinovat-voyeuristica veritabila. Poate de la un punct incolo o sa va oboseasca macelul, dar finalul e atat de ridicol-maret-apoteotic incat merita sa-l vedeti pana la capat.

imdb
Regia: Drew Goddard
Cu: Bradley Whitford, Kristen Connolly, Chris Hemsworth