Primul lungmetraj regizat de Veronika Franz (si propunerea Austriei la Oscarul pentru cel mai bun film strain in 2015) nu e genul de horror care improasca ecranul cu mate si sange, insa e la fel de greu de privit. Nu din pricina efectelor speciale, ci a tensiunii construite perfect din detalii – pansamente si tesuturi ranite, ochi injectati; un sat parasit; o pisica demna de instalatiile lui Damien Hirst; un soundtrack sobru, pe fundalul caruia iti poti auzi respiratia.
Titlul original („Ich sech Ich sech” / „Eu vad Eu vad”) e un teaser perfect pentru poveste: mama unor gemeni de 10 ani lipseste o vreme de acasa pentru o operatie estetica, iar la intoarcere baietii nu mai reusesc s-o recunoasca. Totul pare schimbat, tandretea si caldura celei care a plecat au disparut sub bisturiu, in casa au aparut reguli stricte (si aparent absurde) de comportament. Din spatele mastii de bandaje ii priveste acum o straina, iar viata se transforma intr-o panda obositoare care ii determina pe Lukas si Elias sa faca front comun impotriva dusmanului. Taberele se confrunta in tacere si se spioneaza reciproc – in oglinzi, pe dupa usi si jaluzele, prin straturi de tifon sau de dupa masti de lemn cu chipuri salbatice. Mama si fiii se masoara cu suspiciune, se vad dar nu se mai stiu, si e greu de banuit cat de adanc se transforma fiecare in spatele camuflajelor alese, unde e granita fragila intre realitate, cosmar si paranoia. Casa e un teatru de razboi antiseptic si rece, cu mobila moderna si design minimalist, in puternic contrast cu peisajul bucolic din jur, cu vegetatia luxurianta si bogatia de culori in care gemenii obisnuiau sa-si petreaca zilele pana la aparitia intrusei. E un cadru ideal pentru amestecul oripilant de inocenta si cruzime al copiilor, in care orice ustensila casnica poate deveni o arma (eu una n-o sa mai privesc niciodata superglue-ul cu aceiasi ochi). E o scenografie din care nu poti evada decat prin distrugere.
Franz nu ne spune de ce mama avea nevoie de o operatie estetica. Exista doar citeva indicii: femeia este o prezentatoare de televiziune; tatal copiilor a disparut cumva din peisaj, si a fost apoi izgonit din fotografiile familiei; s-au petrecut un accident si-o despartire – insa la momentul ultimei dezvaluiri, toate piesele acestui puzzle se imbina cu un declic perfect coerent. „Pfff, daaa, asta era!” iti vine sa exclami in timp ce rememorezi toti pasii care au condus la finalul asta inevitabil. Si-apoi iti vine sa-l mai vezi odata.
Bref: consumati cu incredere daca aveti chef de un thriller inteligent, combinatie de “Funny Games” si “Children of the Corn” cu o extra-doza de melancolie.
Regia: Severin Fiala, Veronika Franz
Cu: Lukas Schwarz, Elias Schwarz, Susanne Wuest
Despre diverse moduri de a-ti trai vinovatia. Despre neputinta compensata prin violenta. Despre panica dusa pana la paralizie. Despre inocenta si disperare. Despre toate astea e filmul lui Villeneuve, un thriller cu indicii plasate inteligent, un puzzle care nu te lasa sa ghicesti deznodamantul pana destul de aproape de final. Tensiunea aproape palpabila, subiectul inconfortabil, atmosfera imbibata de cenusiu si ploaie si frig, cele 2 ore si jumatate nu fac din “Prisoners” tocmai un crowd-pleaser. Insa pe mine m-a cucerit cu scenariul bine inchegat, suspansul manuit cu eleganta si distributia reusita. Recomand.
Ok, filmul lui Refn arata cool. E singurul lucru pozitiv pe care il pot spune despre calatoria asta intr-un purgatoriu luminat de neoane si imbibat de muzica dark-electro. In subsolurile imunde ale unui iad personal in care Ryan Gosling priveste dansatoarele de strip-tease si sangele tasnind din membre retezate cu aceeasi figura impasibila. Aparent, Refn a vrut sa spuna povestea unui tip care se rafuieste cu zeii. Material de tragedie greaca, ce mai!. Nu i-a iesit decat aluzia la complexul oedipian, in relatia lui Gosling cu zeita kitsch pe care o joaca aici Kristin Scott Thomas. In rest, un exercitiu pretentios, sangeros, pe alocuri absurd. Overall – o plictiseala de neiertat.
Pentru un film numit “Passion”, care ar fi trebuit sa fie o poveste de seductie si suspans, filmul lui De Palma este infiorator de insipid. Nimic nu salveaza dialogurile plate livrate asemenea si totala lipsa de chimie intre protagonistele aflate chipurile intr-un joc de putere cu tente erotice. Nici macar filmarile artsy cu trimiteri directe la noir-ul clasic si la productiile mai vechi ale aceluiasi regizor. Nici split-screen-ul care imparte imaginea intre crima si balet. Nici trucurile fumate gen “oare totul a fost doar un vis? Un vis din vis?”. Nici distributia teoretic promitatoare, transformata aici intr-o suita de alegeri proaste – Rachel McAdams e departe de a reusi un rol credibil de ice queen, in timp de Noomi Rapace pare mai degraba plictisita decat ingenua. Una peste alta – un film sec, frigid si nesarat. Care ar fi putut fi, cu nitel efort, o parodie reusita.
O nava comerciala capturata de pirati in secolul asta n-are nimic din aerul romantic al povestilor de altadata. Atacatorilor le lipsesc picioarele de lemn, peticele de pe ochi si stindardele cu cap de mort. Prizonierilor le lipseste cheful de ispravi eroice si lupte pe viata si pe moarte. In fond comoara pe care o transporta nu le apartine, deci ce rost are sa lupte pentru ea? Cum nu le apartin nici propriile vieti, negociate laolalta cu marfurile undeva departe, intr-un birou banal, de catre oameni deprinsi cu targuiala.
SUPÚNE, supún, vb. III. ♦ Refl. A accepta stăpânirea cuiva; a da ascultare cuiva sau la ceva; a se închina cuiva. ♦ Refl. A se expune de bunăvoie la ceva, a suporta de bunăvoie ceva.
La nivel strict vizual, e o experienta placuta. Bine filmat, culori si umbre si unghiuri care construiesc convingator atmosfera. Dincolo de asta, doar o melodrama slabuta. Miss G e profa aia cool care vorbeste despre taramuri exotice, despre literatura, despre visuri si dorinta, care isi aduna in jur o gasca de admiratoare minore si cultiva in ele senzatia ca sunt cumva speciale. E independenta si sofisticata – bea, fumeaza, incurajeaza escapadele nocturne si nesupunerea. Intr-un internat de fete, asta echivaleaza cu un mic Dumnezeu. Adoratia e o reactie fireasca. O adoratie cu conotatii sexuale, cu gelozii, cu drame – cand o nou-venita devine brusc favorita profei, cea proaspat detronata o da pe violenta stil “Lord of the flies”. E si un semi-viol pe undeva pe-acolo. Si o crima. Ar fi fost destule elemente pentru un ghiveci reusit. Dar cumva nu prea se leaga.
Denzel stie sa joace si Zemeckis ii pune la dispozitie contexul perfect in care sa se desfasoare – povestea asta a unui pilot de avion alcoolic, pierdut intr-o viata dubla, printre straturi de minciuni si cocaina. Whip Whitaker e un betivan lipsit de remuscari, pe care fosta nevasta il detesta si propriul fiu il tine la distanta. Ei, si ce daca. Exista consolare in bratele Katerinei, insotitoare de bord si de betii, in perspectiva stravezie a unui nou mariaj, in sticla de bere de pe noptiera, in liniutele de praf cu care se pune pe picioare dimineata. Si in agilitatea inspaimantatoare cu care reuseste sa aterizeze un avion scapat de sub control, desi e nedormit, drogat, si imbibat de vodca. Sau poate tocmai de-aia?
Deconstructie delicioasa a filmelor horror “cu reteta”, “The cabin in the woods” incepe oarecum previzibil – cinci tineri ajung intr-o cabana izolata din munti; in drumul pustiu intalnesc doar un localnic jerpelit si acru, prevestitor de rele; tipologiile personajelor sunt alea pe care le stiti deja din orice blockbuster de gen [sportivul usor grosolan, tipul de treaba, fata cuminte si inteligenta, tipa sexy dar ceva mai prostuta, loserul consumator de droguri]. Insa horror-ul e combinat cu thriller [o agentie guvernamentala plasata intr-un buncar, conspiratii misterioase la nivel mondial], acoperit in straturi dense de umor plus cantitati apreciabile de referinte culturale catre alte filme de gen. Filmul asta se joaca cu toti monstrii pe care i-a izvorat vreodata imaginatia in celuloid, e violent si amuzant, inteligent si imprevizibil, o bucurie vinovat-voyeuristica veritabila. Poate de la un punct incolo o sa va oboseasca macelul, dar finalul e atat de ridicol-maret-apoteotic incat merita sa-l vedeti pana la capat.
BolaDeNieve 