Feeds:
Posts
Comments

how we are hungry

eggars“There is no way or reason to be subtle about why Pilar was in Costa Rica. At thirty-one she was still unmarried and Hand was one of her few old friends also still unmarried, and the only attractive old friend she’d never slept with. So she knew, when she hung up the phone with Hand five weeks prior, that she would sleep with him in Alta, and she knew it on the plane and on the drive to the coast.
Was she in any way saddened by the predictability of the outcome? Was it unromantic? She decided that it was not. Sex and things like sex – things people pretend they regret – weren’t about a decision made in a heated moment. The decision is made when you leave the house, when you get on a plane, when you dial a number.”

“San Jose looked like L.A. circa 1973, and she puttered through the city weirdly horny. The heat maybe. The volume of the sidewalks maybe. She watched women through her windshield and they watched her. She found an English-language station and on it Michael Jackson’s “Rock With You” and she thought she would burst. She was happy, and she’d been for a few years able to recognize it, just dumb happiness, when it came, whatever its cause. When people asked how she was, she said Happy, and this made some people angry.”

city

city“Ani de tragedie domestica anulati cu o fraza de doi lei. Grotesc. Dar de zeci de ori e asa, e asa aproape mereu: descoperi la urma ca durerea, toata acea durere, era inutila, ca ati suferit ca niste animale, si era inutil, nu era nici drept, nici nedrept, nu era frumos sau urat, era doar inutil, tot ce poti spune la final e “A fost o durere inutila”. Sa-ti vina sa innebunesti, nu alta, cand te gandesti, mai bine nu te gandesti, tot ce poti face e sa nu te mai gandesti, niciodata, intelegi?”

“Trebuie sa incetez, se gandi.
Nu ajungi nicaieri asa.
Ar fi fost totul mai simplu daca nu ti-ar fi bagat in cap chestia asta cu ajunsul undeva, daca te-ar fi invatat, mai degraba, sa fii fericit stand nemiscat. Toate povestile alea despre drumul tau. Sa-ti gasesti drumul. Sa mergi pe drumul tau. Poate ca suntem facuti sa traim intr-o piata, sau intr-un parc, opriti pe loc, asteptand sa treaca viata, poate ca suntem o rascruce, lumea are nevoie sa ramanem pe loc, ar fi un dezastru daca am pleca, la un moment dat pe drumul nostru, ce drum? Altii sunt drumurile, eu sunt o piata, nu duc nicaieri, eu sunt un loc.”

“- […] cand esti tanar, durerea te loveste si e ca si cum s-ar trage in tine… e sfarsitul, ti se pare ca e sfarsitul… durerea e ca un foc de arma, te arunca in aer, e ca o explozie… ti se pare fara de leac, un lucru iremediabil, definitiv… chestia e ca nu te astepti la ea, asta e miezul problemei, ca atunci cand esti tanar nu te astepti la durere, si ea te surprinde, si mirarea e cea care te duce de nas, mirarea. Mirarea, intelegi?
– Da.
– Cand esti batran… adica atunci cand imbatranesti… nu mai exista mirarea asta, nu mai reuseste sa te ia prin surprindere… o simti, asta da, dar e numai oboseala care se adauga oboselii, nu mai explodeaza nimic, intelegi? E ca si cum cineva ti-ar pune niste kilograme in spate. E ca si cum ai merge si ai avea pantofii tot mai uzi de la noroi, si grei. La un moment dat te opresti, si acolo se termina. Dar nu sari in aer, ca atunci cand esti tanar, nu mai e ca atunci.”

Tramvaiul zdranganea indiferent si incercai sa nu mai numeri statiile pana acasa, si incercai sa nu respiri pestilenta din jur, si incercai sa nu contabilizezi orele pierdute pe drumuri, si cautai ceva in geanta, si nu te descurcai in micul haos de maruntisuri, si te gandeai rusinata ca intr-o buna zi, cand te faci mare, o sa fii mai ordonata, o sa pui lucrurile in buzunarase separate, o sa ai mereu o sacosa de rezerva, o oglinjoara, o cheie franceza, in fine, ce mai au femeile prin posetele lor misterioase si grele. Si-apoi ti-ai amintit ca erai mare deja.
In fiecare zi constati ca se poate trai si altfel decat ai vazut acasa. Ca nu exista corect sau gresit, exista doar cum poate fiecare, exista doar cum are chef fiecare, si nu se prabusesc cerurile daca nu iti stergi pantofii de praf cum intri in casa, daca nu despachetezi valizele de cum te intorci de la aeroport, daca nu stergi tacamurile de cum s-au zvantat in uscator.
Si ca nimic nu conteaza de fapt. Nimic, nimic, nimic.
Urai uniformele si numarul matricol. Acum vii la birou in fiecare dimineata cu o cartela de plastic atarnata de gat si nu mai zici nimic.
Please enter your conference number followed by the # key.
Please enter your conference pin followed by the # key.
Hi all.
Best regards.
Please find attached.
FYI.
A.S.A.P.
See below the minutes of the meeting.
Nu ti-ai imaginat vreodata ca asa o sa-ti umpli zilele. Zeci de cladiri in jur, sute de birouri, mii de oameni care trimit milioane de mailuri, acest ping-pong de cuvinte, fug ca am un call, fa si tu un webex, iti trimit ultima versiune de document. Uneori te izbeste absurditatea completa a actiunilor tale, lipsa fundamentala de sens, dorul de ceva groaznic de concret care sa iasa din mainile tale in locul suvoiului astuia de vorbe, niciodata suficient de bun / de clar / de complet. Te gandesti ca daca ar veni apocalipsa v-ar lua dracu pe toti, nimeni nu mai stie sa faca un foc, sa reinventeze electricitatea, nu stii cum functioneaza cele mai banale obiecte de care te lovesti in jur, singurul contact cu realitatea e oala de ciorba pe care o ai pe foc – de data asta o sa iasa un produs finit, ca de data asta nu esti numai un facilitator, o rotita, o piesa de schimb.
De la un punct incolo toate muzicile ti se par la fel. Concertele – obositoare. Bautele – mereu la fel. Socializarea – o corvoada. Sa iti storci creierul in cautarea unui subiect de conversatie, dumnezeule. Ai acelasi playlist in telefon de vreun an si jumatate si habar n-ai cu ce sa-l schimbi. Stai uneori la masa cu oameni si numeri in gand de cate replici n-ai mai spus nimic. Nimeni nu pare sa sufere. Ce cretina erai la tinerete, cand ti se parea ca trebuie sa ai mereu ceva inteligent de plasat in conversatie. Dupa 6 ore de vorbit la telefoane ori prin sedinte, iti doresti sa nu mai deschizi gura o saptamana.
“Imbatranesc”, te gandesti, ca si cum asta le scuza pe toate. Si asculti obsesiv cate un cantec, pana il storci de poezie.

metroland

metroland“Presupun ca acum sunt on mare. […] Adult, da, si aceasta este o mangaiere de ordin general. Sau cel putin trag concluzia ca asa ar trebui sa fie. In urma cu cativa ani eram ingrijorat de asta in chip obsedant. De ce nu am bagat de seama semaforul schimbat in verde, sau un anunt oarecare venit din boxe, un semn celest (nu prea public) care sa ma anunte ca am dat lovitura? Dar sentimentul acesta a inceput sa-mi treaca; si in buna masura pentru ca nu m-a luat nimeni la rost. N-a venit nimeni la mine sa-mi zica “Ai evitat lupta aceea, prin urmare nu esti barbat, du-te inapoi si ia-o de la capat, cu o garnitura absolut noua de principii si handicapuri”. Eu credeam ca asta mi se va intampla, si ca avea sa vina asupra mea pe furis; dar oamenii sunt cumsecade. Uneori banuiesc ca acest concept de maturitate este sustinut gratie unei conspiratii a amabilitatii.”

“Totul mi se parea, intr-un fel sau altul, relevant, totul imi lasa impresia ca ma implineste si-mi ascute sensibilitatea. Si, in definitiv, care este menirea vietii, daca nu asta?”

Julian Barnes – Metroland

big brother

Big Brother by Lionel Shriver“At least for me it had been a revelation to see Travis, since it’s always a revelation to see images of your parents younger than you are now. Suddenly all the surety and authority you’ve accorded them falls away, and these glimpses of outsize icons as ordinary lost people with no road map, no special access to the truth or justice or to anything, really – well, such epiphanies are tender and sweet and frightening all at the same time.”

“Confronting a photograph of oneself is always a fraught business, for one’s own image doesn’t merely evoke the trivial fretting of “I had no idea my nose was so big”. This sounds idiotic, but every time I encounter a picture of myself I am shocked to have been seen. I do not, under ordinary circumstances, feel seen. When I walk down the street, my experience is of looking. Manifest to myself in the ethereal privacy of my head, I grow alarmed when presented with evidence of my public body. This is quite a different matter from whatever dissatisfaction I may harbor over the heft of my ass. It is more a matter of having an ass, any ass, that other people can ogle, criticize or grasp, and being staggered that to others this formation, whatever its shape, has something to do with me. Every once in a while I can connect a droll set of my facial muscles with the real, in-head experience of finding something funny and keeping the source of this amusement to myself. But in the main, I fail utterly to recognize myself, the me of me, in my photographs. I do not identify with the cropped, once naturally blond head of hair with a tendency to frizz; when I have again neglected to color the roots for three solid months, the camera chastises, but I know that walking around with gray down the center part feels exactly the same as when the gray is covered. I’m not convinced that my elemental self even has hair. I do not identify with my short fingers; my relationship to my hands is to what they do, and digital stubbiness has never impaired their competent folding of buttermilk biscuit dough. I do not feel like someone with a neck lately on the thick side, with its implications of low sophistication and loutishness; I grew up in LA, for heaven’s sake. About all I truly recognize in my photos is my clothes – and I will greet the image of a quilted jacket from 1989 with the joy of meeting a long-lost friend. The fact that my clothing has been visually available to other people, I do not find upsetting. The body is another matter. It is mine; I have found it useful; but it is an avatar.

Given that most people presumably contend with just this rattling disconnect between who they are to themselves and what they are to others, it’s perplexing why we’re still roundly obsessed with appearance. Having verified on our own accounts the feeble link between the who and the what, you’d think that from the age of three we’d have learned to look straight through the avatar as we do through a pane of glass.”

Lionel Shriver – Big Brother

non ho l’eta

Ai un job care iti mananca inutil de mult timp, o masina pe care o tii mai mult in fata blocului din pricina traficului bucurestean, o casa careia ii platesti darile.

Bei cafea si alcool, daca vrei poti sa te culci la 3 dimineata si in timpul saptamanii, nimeni nu-ti mai spune ce sa faci si chiar daca iti spune esti libera sa ignori orice sfat.

Ti-ai facut pofta din copilarie si ti-ai luat bicicleta. In general iti faci tot felul de pofte, in limitele bunului simt, ale salariului si ale spiritului de economie pe care nu e asa usor sa ti-l scoti din sistem.

Te intretii singura, ba la nevoie si pe altii, te speli pe dinti regulat, faci planuri de concediu, esti sigura ca te poti descurca la o adica in orice aeroport.

Ai fire albe de par pe care uneori le ascunzi fara convingere sub vopsea. Si o pisica de care ti-e atat de drag ca te miri si tu.

Ai iubit sau ai crezut ca iubesti, ai respins, ai ranit, ai suferit ca un caine, au trecut toate, ai ramas.

S-ar zice ca esti un adult functional.

Numai ca nu te simti asa.

Inca astepti dimineata aia in care sa te trezesti si sa fii altfel. Nu stii ce inseamna “altfel” asta, dar stii ca trebuie sa existe. Pentru ca acum esti tot tu, aia dintotdeauna. N-a existat nici un inainte, nici un dupa. N-ai avut nici o epifanie care sa te treaca pragul spre lumea oamenilor mari. Pe undeva, esti tot copilul care suferea ca era trimis la culcare prea devreme. Chiar daca acum adormi singura odata cu gainile, mintindu-te ca maine o sa ai mai multa energie si o sa faci nenumarate chestii interesante.

Astepti ca intr-o zi sa te demaste cineva, sa te arate cu degetul si sa spuna “dar tu ce cauti printre noi?” Astepti ca intr-o zi cineva sa-si dea seama ca habar nu ai ce faci cu viata, ca o cheltui la intamplare, ca nu ai planuri pe termen lung si nici nu ti-ai propus sa lasi vreo mostenire lumii – copii, carti, copaci plantati, nu vrei nimic in urma pentru ca nu iti pasa si nu-i pasa nimanui si ce rost are, after all.

Te gandesti uneori cu un val urias de simpatie la ce-or fi simtit ai tai crescand un copil pe la douazeci-si-ceva de ani. La cat or fi fost de haotici, speriati, la cate sfaturi binevoitoare or fi incercat sa pareze, la cate compromisuri au inghitit, la cate bucurii si-au refuzat. Te gandesti la cat de stapani pe ei pareau, la cum deciziile lor erau unicele decizii posibile, la cum abia asteptai sa cresti ca sa traiesti si tu la fel. Si iata-te acum, la ani-lumina departare.

Tu nu vrei sa-ti refuzi nimic. Trebuie sa te iubesti singura, pana s-o faca altii e cale lunga si plina de peripetii. Asa ca traiesti cu senzatia de adolescent perpetuu, egoist si jucaus. Cumva asociezi maturitatea cu un soi de sobrietate posaca. Cu a pune datoria inaintea placerilor. Si te simti atat de departe de pragul asta, si te intrebi daca o sa-l treci vreodata, de fapt, ori daca trebuie, ori daca vrei.

Si intre timp umbli prin lume, zambesti, participi la sedinte, cumperi mobila, te uiti la seriale, cunosti oameni, lasi in urma oameni, culegi castane si pietre si scoici, te bucuri, plangi pe ascuns, scrii munti de documente a caror utilitate nu ti-e nici tie prea clara, citesti munti de mailuri a caror utilitate nu ii e clara nimanui, respiri, urci dealuri imaginare pe banda de la sala, bei prea putina apa, traiesti, traiesti cum poti. Si speri ca mai toti cei din jur sunt la fel de pierduti ca si tine.

Robert Doisneau – Diagonal steps, Paris

novecento“Mai bine sa nu te gandesti la astfel de lucruri, altminteri te apuca nebunia. Cand cade un tablou. Cand te trezesti intr-o dimineata si nu o mai iubesti. Cand deschizi ziarul si citesti ca a izbucnit razboiul. Cand vezi un tren si te gandesti “eu trebuie sa plec de aici“. Cand te privesti in oglinda si iti dai seama ca esti batran.”

“Nu sunt nebun, frate. Nu suntem nebuni cand gasim o modalitate de a ne salva. Suntem vicleni ca niste animale infometate. Nu-i nebunie asta. E geniu. Este geometrie. Perfectiune. Dorintele erau gata sa-mi sfasie inima. Puteam sa le traiesc, dar n-am reusit.
Atunci le-am vrajit.
Si le-am lasat una cate una in urma mea.”

Alessandro Baricco – Novecento