noaptea cea mai lunga

kuwait2Stau pe jos, sprijinita de un perete, in aeroportul ticsit din Kuwait City. Se pare ca aici ceata e un element exotic si primejdios care impiedica traficul aerian mai ceva decat lava vulcanilor nabadaiosi din fiordurile nordice. Zboruri amanate, zboruri reprogramate, zborul catre Istanbul despre care nu se stie nimic, zborul de legatura catre Bucuresti pe care il voi pierde cu siguranta. Un sfarsit de saptamana perfect. Un inceput de an perfect. Fundul imi ingheata incet-incet pe gresia bej, in jur sunt toate natiile de oameni, parfumuri greu-dulcegi, indience in papuci, europence in geci pufoase, o japoneza cu palarie, barbati infasurati in cearsafuri de iarna, barbati in costume, femei din care vezi doar ochii, femei din care nu stii ce-a mai ramas sub stratul gros de machiaj. Mananc iaurt cu musli si salata de fructe de la Starbucks, incerc sa nu ma gandesc la orele de nesomn, la spatele care ma doare, la cand am fumat ultima tigara, la portile aeroportului care mi s-au inchis in spate cand am predat viza unei dudui negricios-dolofane. Sa nu ma gandesc la ce sanse am sa gasesc vreun loc in zborurile de maine catre Bucuresti, daca o fi vreunul. Prin fata mea trece un tip in caftan si salvari, se holbeaza cu un zambet vag. Cateva minute mai tarziu,o tanara africanca cu turban maro, trening cu aplicatii sclipicioase si un mic cufaras in care transporta comorile stapanei sale kuweitiene, pe care o zaresc la un metru mai in fata, calcand greoi, balansat de pe un picior pe altul. Toate aceste bone si fete-n casa, venite din te-miri-ce tara subdezvoltata in cautarea unei vieti mai bune, care slugaresc pe-aici, ce-o fi in mintea lor? Au vreun regret? Le e dor de-acasa? Se ataseaza de copiii astia straini sau se gandesc la copiii lor, lasati in urma?

kuwait1

Pasagerii pentru Frankfurt au fost chemati la imbarcare. Vor decola cu vreo ora si jumatate intarziere, de noi inca nu se stie nimic. Nici macar somn nu-mi mai e, doar un soi de sila obosita de toate chestiile astea – de ce n-am ramas o zi in plus, de ce n-au si astia un sistem decent de semnalizare pe pista, de ce m-a adus viata aici, ce oi avea de invatat din experientele astea, de ce nu-mi vin si mie lucrurile mai usor, pe tava, etc. etc. E ora aia din noapte cand oboseala ma face plangareata ca un copil matait si sufar ca un caine ca n-am cui sa ma plang. Brusc apare un stol de filipineze mici care se aseaza pe langa indianca mea in papuci – colege de munca, imi inchipui. Zborul de Manila a fost reprogramat si ele ciripesc ingrijorate, toate cu picioarele goale in papucei firavi, cu traistele lor inflorate, cu parfumul lor ieftin. E o experienta si asta, si nu se moare dintr-atat. La loto nu castig, ar fi bine sa ma obisnuiesc cu gandul ca o sa mai tot traiesc cacaturi. Echipajul Turkish Airlines nu se vede nicaieri, trebuia sa ma asez mai comod, e rostul sa mai stam oleaca. Domnul de langa mine, in scurta de stofa eleganta, da cu degetul din cand in cand pe podeaua murdara. Se uita dezgustat la stratul subtire de praf, apoi revine cu ochii in telefon, unde a inceput un joc interminabil de Tetris. La un moment dat, zborul de Istanbul dispare cu totul de pe ecrane. Lume bulversata, mic val de panica. La ghiseul companiei, un angajat depasit de situatie ne spune ceva de ora 5:30. Un alt pasager imi cere informatii, apoi spune ceva de accentul meu german. “Actually it’s a Romanian accent”, ii raspund. “Aaaa, sarumana”. Ne bufneste rasul, bombanim companiile aeriene si noaptea kuweitiana, plecam care incotro, el sa-si ia de mancare, eu spre Starbucks pentru un latte tall, unde zac o vreme in camera de fumat. Vizavi trei baieti negri sforaie pe o canapea. Sunt singura femeie de pe etaj, si din cand in cand cate un localnic se mai uita chiondoras. Mi se rupe.

kuwait3

Minune, la 5 si jumatate chiar incepe imbarcarea. In avion atipesc la vreo cateva minute de cum ma asez pe scaunul inghesuit. Ratez alti nervi suplimentari pentru decolarea intarziata pentru ca un noul valatuc de ceatza s-a asternut peste desert. Macar atat.

Si pentru ca am ratat cursa de legatura spre Bucuresti, petrec alte 9 ore si jumatate pe aeroportul din Istanbul, intre cafele, beri nefiltrate si un grup masiv de barbati infasurati in ceea ce par a fi prosoape albe de baie. De fapt straiul ala se cheama ihram, aflu mai tarziu, si e “uniforma” oficiala de pelerinaj la Mecca. Asa sa-i ajute Allah.

istanbul_ihram

how it ends

Din cand in cand ma strabate cate un gand care mi se pare mai rasarit, sau cumva important, si ma apuc sa-l notez pe telefon. In mesaje draft. Pe urma, de obicei, il uit acolo. Pe asta de mai jos l-am regasit ieri, nu mai stiu cand il salvasem dar recunosc starea. Si melodia o recunosc, a fost pe repeat ceva vreme. Nu stiu ce legatura avea guma de mestecat in toata afacerea. Poate ilustra doar sictirul total, placiditatea cu care zaceam in 335-ul aglomerat, lipsa de perspectiva si indiferenta in fata acestei lipse, amorteala nici confortabila nici altcumva, amorteala si atat.

 In pasaj la Obor – gand acut despre cum o sa mor si o sa ma descompun si o sa ramana doar praf. Nu e panica. Un fel de curiozitate obosita. Devotchka – “How it ends”, chewing gum.

Ce mai faci, ma intreaba lumea. Ce mai zici. Cum o mai duci. De fiecare data trebuie sa fac un efort ca sa incropesc un raspuns cat de cat coerent. Altfel as spune de fiecare data acelasi lucru. Nu fac nimic. Nu zic nimic. Nu gandesc nimic. Nu astept nimic. Nu sper nimic. Nu cred nimic. Nu vreau nimic. A, ba da. Vacanta. Sau, in fine, “concediu”. Liniste. Odihna. Umblat aiurea prin oras si baut o cafea la o terasa si zile in care sa nu am nimic anume de facut. Privit casele si oamenii si crengile din parc. Citit, daca am chef. Dormit, daca am chef. Uitat pe pereti, daca am chef. Sunt perioade cand traseul de furnica imbecila birou-acasa, birou-acasa mi se pare revoltator, stupid, insuportabil. Si fara nicio iesire care sa se intrevada la orizont. Pai sa nu-ti vina sa-ti iei campii? Sau sa vomiti? Sau sa urli la cineva?

Ce insemnare banala. Ce revolta previzibila. Nu conteaza. Sunt ale tale, deci varsa-le aici.

out and about

Iarasi mi-am cronometrat gresit miscarile la sala, asa incat am ajuns la vestiare cum nu se poate mai rau, cand o grupa de aerobic tocmai se echipa in colanti si tricouri iar cealalta tocmai aterizase, transpirata si galagioasa, de la ora. Solutia: fuga la dush. Unde, evident, nu era nimeni. M-am lalait cat am putut de mult, dar tot a trebuit sa navighez printre funduri si sani (unele dudui isi comparau dimensiunile si dezbateau pro/contra silicoanelor). Scormonesc febril prin dulap, incerc sa ma imbrac cat mai rapid, camasa, jeansii, ceasul. Langa mine, instructoarea comenteaza cu o alta domnisoara: “Bine ca nu ai si tu blugi, ce te-ai mai chinui ca sa-i tragi pe tine…” “Daaa”, vine raspunsul”, pai e greu, ce sa facem, suntem asa transiprate…” Sa va spalati, dracului, imi vine sa-i urlu in fata, mai ales ca sta plantata ca o vaca sfanta pe mijlocul culoarului si trebuie sa o ocolesc mereu ca sa-mi culeg hainele de la locul lor. Dar ma abtin si plec.

Pe langa magazinul Unirea, undeva in fata la KFC, un batran ponosit zace langa o florarie. Cocosat pe jos, imprastiind un iz vag de gunoi, pare ca motzaie. Genul ala care nu cere, care impresioneaza de obicei. Pe langa mine trec doua tinere, una musca cu pofta dintr-o bucata de pizza. Apoi il vede pe mos, se simte brusc vinovata, se apleaca sa-i dea mancarea ei. Nici o reactie, batranul pare complet ramolit. Apoi se misca brusc si, cu o voce vioaie si puternica, incepe s-o afuriseasca: “Iete a dracului, imi dai din asta din care ai muscat tu, n-ai decat s-o dai la gunoi, ia-o si mananc-o tu cu neamu’ tau, fir-ai a dracului de parasuta”. Vizibil jenata si undeva in pragul lacrimilor, tanara se indeparteaza grabita. Mosul jubileaza. Apoi se intoarce la motaiala lui.

Dar sa nu ne enervam, ci un cantec vesel sa cantam. Today’s friday feel-good song vine de la Two Wounded Birds. “To be young“.

let’s get physical

Mi-am facut socoteala ca, daca ma misc eficient si ajung in vestiare pe la 7 fara 20, o sa pot defila in liniste la dusuri. Gresit. Doua dudui ajunsesera mai devreme pentru ora de aerobic care le incepea la fix, se schimbasera si acum o ardeau pe bancute. Zgaindu-se, o vreme, la mine, care mosmondeam cu prosopul, chilotii, cheia de la dulapior si alte alea. Cum nu prezentam interes, s-au pus pe ciripit intre ele. Ambele slabe-lesinate , una cu unghii lungi turcoaz, cealalta – cu unghii lungi roz aprins. Ambele – admirandu-se in oglinda mare de pe perete, cu mainile in solduri si flexand, pe rand, cate un genunchi.

Uite, fata, vezi ca am si eu celulita?” spune cea cu unghii roz, ciupindu-se de coapse.

Da, fataa, decat aici ai, decat asa, putin” ii raspunde cealalta, cu un zambet scremut si un ton plangaret in care razbatea invidia.

Vezi, fata, ti-am zis ca am si eu!” conchide prima triumfatoare.

Cortina, va rog.

 

run lola run

Am fost de vreo doua ori la aerobic. Nu mi-a placut. Nici ideea ca e o tanti care zbiara la mine precum profa la orele de sport din generala (stangu’, stangu’, stang-drept-stangu’). Nici buluceala de muieri care imi da un sentiment bizar, amestec de disconfort pricinuit de invadarea spatiului meu personal cu ceva mai visceral, aerul ala usor animalic pe care l-am mai intalnit in salile de asteptare la ginecolog. Nici competitia ascunsa sub zambete de circumstanta, unele care se uita la tine si judeca acru felul in care iti misti dosul, altele care se lafaie in bucurii marunte [“eu am transpirat mai mult”, “aia e mai grasa”, “m-a laudat instructoarea, sunt cea mai tare” etc.]. Am capatat insa, recent, bucuria exersatului de capul meu. Pe banda de alergat, pe biciclete normale sau eliptice, pe diverse chestii. Castile in urechi si gandurile aiurea. Solitudine + endorfina pompand in muschi. Si zen-ul de dupa. Bliss.

Prima oara cand am fost la sala asta m-a lovit depresia inca din vestiar: o multime de dudui se despuia vesela. Hait, zic, o sa fie omor. Gresit. Toate au migrat ciripind spre zumba si aerobic. La fitness – pustiu. Perfect. Alerg o banda la intamplare, mai intr-un colt. Dupa cateva minute apare totusi cineva. Din toate benzile posibile, se instaleaza pe aia de langa mine. Wtf. Pe urma imi dau seama: peretele de langa ea e imbracat in oglinzi. Duduia merge si se priveste, merge si se priveste. Nu alearga. Doar merge si se priveste. Beats me. Am mai vazut-o de doua ori de-atunci. Aceeasi schema. Dumnezeule.

Dupa ora de transpirat terapeutic, inapoi la vestiar. Si, evident, la dus. Se pare ca sunt singura cu initiative din astea. Prima oara am crezut ca toate duduile aerobice au facut dus inaintea mea. Doar ca pe jos totul era complet uscat. A doua oara le-am vazut venind, aruncand de pe ele hainele ude, trecand direct in hainele de strada. Plus stropit cu parfum, dat cu rujulet, incaltat cu toculet. Peste sudoarea aia. Wtf, again. Care e probabilitatea ca toate, absolut toate, sa stea la 2 pasi distanta si sa prefere dusul acasa? Si-atunci cum? Umbli murata prin tramvaie, prin autobuze? Sau zaci in suc propriu in masina proprietate personala? WHY? Alta chestie care ma depaseste.