Surprinzator de entertaining, foarte ok pentru genul lui (sper ca nu mergeti la „Spider-Man” asteptand profunzimi a la Bergman sau drame tip Godard), cu mult umor, cu chimie reusita intre personajele principale (mostenita din real-life), cu o eroina care de data asta e ceva mai mult decat o duduie neajutorata care trebuie salvata din ghearele maleficilor. Bine, sunt si momente mai lame, cand populatia orasului se solidarizeaza cu eroul, si hai sa dam mana cu mana sa-l ajutam sa ne ajute, mai lipseste numai sa se auda imnul american in fundal, dar asta e o chestie inevitabila in aria benzilor desenate unde „binili invinge”. Si ar fi mers, poate, vreo 15 minute in minus. Dar, una peste alta, e o alegere buna pentru o seara de week-end. Se asorteaza perfect cu punga de popcorn.
imdb
Regia: Marc Webb
Cu: Andrew Garfield, Emma Stone, Rhys Ifans
Sunt atatea lucruri gresite in filmul asta, de la scenele de lupta slow-motion (hello? Matrix? Again? Really?) la calitatea machiajului si a animatiei computerizate, de la ideea ca vampirii au inventat sclavagismul ca sa-si asigure un septel de hrana calda pana la faptul ca regizorul n-a strecurat pe la colturi niciun strop de auto-ironie. Daca “Wanted” al aceluiasi Bekmambetov era atat de ridicol incat nu te puteai enerva (+o avea in distributie pe Angelina Jolie, ceea ce era suficient pentru 95% din public), “Abraham Lincoln : Vampire Hunter” e stupid si atat. In plus, ia o idee cu potential funny (un presedinte american care isi petrece tineretile macelarind vampiri cu toporul) si o transforma intr-o plictiseala asezonata cu sange. Huo.
Promitea sa fie dark si sexy. A fost doar lung si plicticos.
Nu mi-au placut, la vremea lor, nici “Oliver Twist”, nici “Cuore – Inima de copil”, nici alte povesti induiosatoare cu orfani asupriti [da, eram o acritura de mica], asa incat am tot amanat intalnirea cu Hugo Cabret, pentru ca nu aveam chef de drama lacrimogena. Ma rog, greseam. Si orfanul asta e asuprit de un jandarm odios plus dobermanul sau feroce, dar se descurca de minune prin maruntaiele garii Montparnasse, acolo unde si-a aflat caminul dupa moartea parintelui. Ba chiar pare ca se bucura de urmaririle printre picioarele pasagerilor, printre tarabele cu flori sau croissante. Iar intre doua curse cu obstacole, Hugo trage cu ochiul din ascunzatoarea sa cocotata in pendului garii la comedia umana care i se desfasoara la picioare, e spectatorul privilegiat al unei pelicule in perpetua schimbare. Din fericire, Scorsese nu face din el un miel cu privire blajina dus la taiere de catre adultii cei rai, ci un mic artist in mecanisme delicate, care isi trece orele reparand ceasuri si papusi de metal cu piese furate de pe taraba unui negustor de jucarii. De jucarii si de vise, actually – batranelul cu pricina e un Georges Melies retras din lumea cinema-ului, incercand sa uite gloria de altadata, convins ca si lumea l-a uitat, la randul ei. Cumva duiosia se concentreaza mai degraba pe artisul pierdut, si nu pe copilul pribeag; pe magia primelor filme si bucuria care le invaluia, de la platourile de filmare pana la marele ecran.
Scufita Rosie imaginata de madam Hardwicke = Twilight (adolescenta cu inima impartita intre the good guy si the bad guy, lupul urias animat penibil in CGI) + The Village (satul izolat de lume in care se intampla chestii ciudate) + diverse note de Ev Mediu intunecat (tanara cea pozitiva, cu cosite blonde, buzite rosii si suflet bun, e suspectata de vrajitorie; calugarul-razboinic venit sa investigheze situatia e un dezaxat care taraste dupa el o mica armata si un elefant urias din fier in care isi torturează suspectii etc.). Toate astea se petrec intr-un peisaj de basm kitschios (Breugel reinterpretat de unul din artistii amatori care isi expun creatiile vara in bazar la Mamaia), toti satenii sunt potentiali varcolaci (inclusiv sarmana Julie Christie, ratacita in distributie), protagonista umbla falfaind intr-o mantie rosie cu gluga si viseaza dialoguri din poveste (da, chestia clasica cu „Bunico, bunico, de ce ai dintii aşa de mari?”). Overall, un scenariu care, de-atata seriozitate, cade cu totul in ridicol.
Bella Swan e cea mai scremuta mireasa din istoria cinematografului. Ok, inteleg ca e virgina si are niste anxietati legate de faptul ca va executa prima partida de sex cu un mort viu, dar asta nu e o scuza pentru expresia chinuita pe care o afiseaza inca de la inceputul filmului (spre sfarsit mai are o scuza – in pantece i se invarte un monstrulet cu potential demonic).
Film hipstaresc. Cu hipstari. Pentru hipstari. Din aia care isi pun PacMan pe iPhone pentru ca e vintage, deci cool. Mildly amusing, if you’re easily amused. “I’m in lesbians with you” ar trebui sa fie replica cea mai funny. It’s not. Dada, i get it, totul e foarte ironic & indie & shit. Da’ pe mine m-a plictisit. Ma rog, efectele vizuale sunt misto.
Bella wants to get some dar Edward se lasa greu (ce dobitoc). Bampirii buni se lupta cot la cot cu varcolacii ca s-o apere pe aceeasi Bella de bampirii rai. Jacob umbla iar cu peptul dezvelit (“n-ai si tu un tricou?” il intreaba Edward, ciudos), Bella saliveaza, Edward sufera, e grele cu dragostile la adolescenta. Soundtracku’ e beton, apare si ceva auto-ironie care salveaza partial penibilul povestii. E harmless mindless fun. Pe mine m-a binedispus.
Hancock porneste de la o idee simpatica: ce-ar fi daca super-eroii ar avea slabiciunile si naravurile unui om obisnuit? Daca ar fi betivi, deprimati, cam jegosi si in general nesuferiti? Will Smith reia aici toate gesturile cu care ne-a obisnuit inca de la Independence Day – e viteaz, dar cam sictirit, e amuzant dar impertinent. In prima jumatate a filmului povestea are oarece sens: Hancock e super-eroul de serviciul al orasului Los Angeles, care i-a exasperat pe concitadinii sai cu pagubele enorme pe care le produce la fiecare interventie. Si cine mai potrivit sa-i “spele” imaginea decat un specialist in PR? Toate ar fi bune si frumoase daca:
BolaDeNieve 