Promitea sa fie dark si sexy. A fost doar lung si plicticos.
Pentru o adaptare libera a basmului, pierde prea multa vreme cu o introducere de care ne puteam lipsi (cum s-a nascut Alba-ca-Zapada, cum o iubeau parintii si toti locuitorii regatului, cum a aparut Ravenna, regina cea rea, si a uzurpat tronul, ucigandu-l pe rege si intemnitandu-i fiica etc). O introducere istorisita de o voce care dispare apoi brusc, pentru a reveni odata cu aparitia Vanatorului nenumit – de ce o fi fost el naratorul? Who knows, who cares.
Printesa-eroina reuseste o evadare oarecum spectaculoasa din turnul in care fusese inchisa ani la rand – un cal alb ii iese in cale la momentul potrivit, apoi dispare discret, intr-o mlastina. Really? Nu, nu e un armasar fermecat care vorbeste sau mananca jaratec, ci un biet patruped-figurant cu mutra trista.
Pe urmele eroinei e trimis un Vanator – genul dur, betiv, usor nespalat, dar cu suflet de aur. Suflet din pricina caruia sfarseste prin a pactiza cu vanatul si a se transforma din pradator in protector. Dar chimia intre Alba-ca-Zapada si Vanatorul-fara-nume e zero, asa ca e scos la inaintare si William, un mascul ceva mai rafinat, prietenul din copilarie al eroinei. Singurul lui rol in poveste pare a fi acela de a forma un triunghi amoros. Il rateaza cu brio.
Fiind vorba totusi de Alba-ca-Zapada, la un moment dat apar pe traseu si piticii. 8 in loc de 7. Versiuni micsorate digital ale unor actori britanici, de la Bob Hoskins la Eddie Marsan, afisand temperamente colerice si accente cockney apasate, de gangsteri londonezi. Nu lipsesc tinuturile populate de zane si animalutele padurii care se ingramadesc in jurul eroinei (pentru ca ea e “viata insasi”, whatever the heck that means). O eroina atat de buna la suflet incat imblanzeste un monstru cu o singura privire. De cealalta parte, regina-vrajitoare combina apucaturile de Erzsébet Bathory (tinere ucise pentru a li se fura tineretile si frumusetea, you know…) cu un discurs care infiereaza societatea patriarhala, dominata de masculi violenti care dispun de femei dupa bunul lor plac. Ipocrizie? Scapari de logica in scenariu? Alte explicatii freudiene?
Kristen Stewart arata convingator in armura de Ioana d’Arc, insa ramane la gama de 3 expresii faciale cu care ne-a obisnuit din seria “Twilight” – zambet usor chinuit / incruntare / privire inexpresiva. Charlize Theron stie sa joace bine amestecul de raceala si sex-appeal, dar scenariul o pierde in accese previzibile de furie. E admirabil ca Sanders nu isi transforma personajele in ceva dulce-dragalas pe formula consacrata de Disney, ca incearca sa pastreze un anume aer de austeritate medievala, ca ici-colo introduce tente de cruzime asortate epocii. Dar acolo unde vizualul promite, narativul dezamageste. Si probabil lucrurile ar fi iesit mai bine daca le-ar fi dirijat Guillermo del Toro.
imdb
Regia: Rupert Sanders
Cu: Kristen Stewart, Charlize Theron, Chris Hemsworth