noaptea cea mai lunga

kuwait2Stau pe jos, sprijinita de un perete, in aeroportul ticsit din Kuwait City. Se pare ca aici ceata e un element exotic si primejdios care impiedica traficul aerian mai ceva decat lava vulcanilor nabadaiosi din fiordurile nordice. Zboruri amanate, zboruri reprogramate, zborul catre Istanbul despre care nu se stie nimic, zborul de legatura catre Bucuresti pe care il voi pierde cu siguranta. Un sfarsit de saptamana perfect. Un inceput de an perfect. Fundul imi ingheata incet-incet pe gresia bej, in jur sunt toate natiile de oameni, parfumuri greu-dulcegi, indience in papuci, europence in geci pufoase, o japoneza cu palarie, barbati infasurati in cearsafuri de iarna, barbati in costume, femei din care vezi doar ochii, femei din care nu stii ce-a mai ramas sub stratul gros de machiaj. Mananc iaurt cu musli si salata de fructe de la Starbucks, incerc sa nu ma gandesc la orele de nesomn, la spatele care ma doare, la cand am fumat ultima tigara, la portile aeroportului care mi s-au inchis in spate cand am predat viza unei dudui negricios-dolofane. Sa nu ma gandesc la ce sanse am sa gasesc vreun loc in zborurile de maine catre Bucuresti, daca o fi vreunul. Prin fata mea trece un tip in caftan si salvari, se holbeaza cu un zambet vag. Cateva minute mai tarziu,o tanara africanca cu turban maro, trening cu aplicatii sclipicioase si un mic cufaras in care transporta comorile stapanei sale kuweitiene, pe care o zaresc la un metru mai in fata, calcand greoi, balansat de pe un picior pe altul. Toate aceste bone si fete-n casa, venite din te-miri-ce tara subdezvoltata in cautarea unei vieti mai bune, care slugaresc pe-aici, ce-o fi in mintea lor? Au vreun regret? Le e dor de-acasa? Se ataseaza de copiii astia straini sau se gandesc la copiii lor, lasati in urma?

kuwait1

Pasagerii pentru Frankfurt au fost chemati la imbarcare. Vor decola cu vreo ora si jumatate intarziere, de noi inca nu se stie nimic. Nici macar somn nu-mi mai e, doar un soi de sila obosita de toate chestiile astea – de ce n-am ramas o zi in plus, de ce n-au si astia un sistem decent de semnalizare pe pista, de ce m-a adus viata aici, ce oi avea de invatat din experientele astea, de ce nu-mi vin si mie lucrurile mai usor, pe tava, etc. etc. E ora aia din noapte cand oboseala ma face plangareata ca un copil matait si sufar ca un caine ca n-am cui sa ma plang. Brusc apare un stol de filipineze mici care se aseaza pe langa indianca mea in papuci – colege de munca, imi inchipui. Zborul de Manila a fost reprogramat si ele ciripesc ingrijorate, toate cu picioarele goale in papucei firavi, cu traistele lor inflorate, cu parfumul lor ieftin. E o experienta si asta, si nu se moare dintr-atat. La loto nu castig, ar fi bine sa ma obisnuiesc cu gandul ca o sa mai tot traiesc cacaturi. Echipajul Turkish Airlines nu se vede nicaieri, trebuia sa ma asez mai comod, e rostul sa mai stam oleaca. Domnul de langa mine, in scurta de stofa eleganta, da cu degetul din cand in cand pe podeaua murdara. Se uita dezgustat la stratul subtire de praf, apoi revine cu ochii in telefon, unde a inceput un joc interminabil de Tetris. La un moment dat, zborul de Istanbul dispare cu totul de pe ecrane. Lume bulversata, mic val de panica. La ghiseul companiei, un angajat depasit de situatie ne spune ceva de ora 5:30. Un alt pasager imi cere informatii, apoi spune ceva de accentul meu german. “Actually it’s a Romanian accent”, ii raspund. “Aaaa, sarumana”. Ne bufneste rasul, bombanim companiile aeriene si noaptea kuweitiana, plecam care incotro, el sa-si ia de mancare, eu spre Starbucks pentru un latte tall, unde zac o vreme in camera de fumat. Vizavi trei baieti negri sforaie pe o canapea. Sunt singura femeie de pe etaj, si din cand in cand cate un localnic se mai uita chiondoras. Mi se rupe.

kuwait3

Minune, la 5 si jumatate chiar incepe imbarcarea. In avion atipesc la vreo cateva minute de cum ma asez pe scaunul inghesuit. Ratez alti nervi suplimentari pentru decolarea intarziata pentru ca un noul valatuc de ceatza s-a asternut peste desert. Macar atat.

Si pentru ca am ratat cursa de legatura spre Bucuresti, petrec alte 9 ore si jumatate pe aeroportul din Istanbul, intre cafele, beri nefiltrate si un grup masiv de barbati infasurati in ceea ce par a fi prosoape albe de baie. De fapt straiul ala se cheama ihram, aflu mai tarziu, si e “uniforma” oficiala de pelerinaj la Mecca. Asa sa-i ajute Allah.

istanbul_ihram

autumn leaves

Cine e femeia pe care o vezi seara de seara, bataind din picior in fata hotelului darapanat, cu o figura incruntata si o traista burdusita alaturi? Ori cea care te intreaba cat e ceasul de fiecare data cand treci pe langa coltul ei de strada, pe Domnita Anastasia? Tipul care isi plimba relaxat cainele in Herastrau in miezul zilei? Oamenii trantiti in iarba, mancand sandvisuri din pungi slinoase in apropierea spitalului Floreasca? Femeia care privea in gol dimineata, asezata cuminte pe o banca de pe soseaua Kiseleff? Cine e tipul care bea un ristretto la masuta de langa mine si tasteaza concentrat in dupa-amiaza asta de luni, la o terasa in centru? Ori oamenii de sub pietrele de mormant insirate pe deal la Hajongard? Ce povesti nestiute circula in jurul meu pe bulevarde? In cuseta inghesuita de clasa a doua in care mi-am petrecut noptile de weekend? Pentru cine si-a cumparat fata de acolo pantofii galben-mustar cu tocuri de 10? Ce se va alege de baiatul asta, student la arhitectura, povestind insufletit despre nopti de betie si batai de cartier? De cuplul mergand agale pe Calea Victoriei, el tinand mandru in mana stanga o cutie de bijuterii, ea purtand mandra la gat un sirag triplu de perle? La ce se gandea fata singura la etajul de sus al autobuzului turistic, cu castile pe urechi si un zambet stingher pe fata? Baiatul din parc, cu papion la gat si iubita dormindu-i pe umar? Pensionara picotind la soare, cu Julio Iglesias si Tudor Gheorghe veghind-o de pe zidurile Salii Palatului? Unde vom fi cu totii peste un an, ori doi, ori zece?

20131021_152258

barcelona spring [1]

Scari, scari, culoarele interminabile ale metroului, trollerul carat sus-jos sus-jos, genunchiul stang scartaie si se impotriveste efortului. Din balcon se vad marea si palmierii, e genul de apartament in care am visat mereu sa stau, pe acoperisul cladirii de vizavi e un cuib de pescarusi cu pui cenusii, prostovani si pufosi, aud valurile, respir, ma simt teribil de acasa. Pe strazile din cartier e fiesta, lumea danseaza bucuroasa, peste tot artificii si muzica, cervesa si pocnitori si lampioane de hartie, cum cotesti pe o alee dai peste alt grup de dansatori, de la copii la batrani toti cu mandrie in ochi si in incheieturi, e frumos si obositor si un inceput grozav de vacanta. Seara ratacim (la propriu) pe stradute; ajungem in fine la Rambla, luam pizza cu 2 euro felia, chorizo si cheese, mancam lacom pe treptele statuii necunoscute. Paolo, homeless-ul cu chitara si o durere sfasietoare in piept, cere o tigara si ofera un cantec la schimb. Corazon espinado sau coaste fisurate? Poate ambele. Cesaria Evora, ii spun, Luz Casal, ii spun, pana la urma renunt, ma intreaba de unde sunt, cum e in tara mea, insira o poveste despre viata lui care ii permite sa calatoreasca liber unde vede cu ochii, e haotic si totusi bizar de coerent, nu stiu daca e fumat sau asa e el.

vedere_din_balcon

Marti dimineata alergam, fiecare in alta directie, ma opresc dupa vreo 3 kilometri, cobor pe nisip, nu se vede nici urma de scoica, apa e rece si lume mai deloc, ma plimb agale pe faleza, as sta aici vreo suta de ani. Mai tarziu o bezea uriasa in Barri Gotic, aglomeratie, turisti. Inchiriem biciciclete si mainile imi tremura pe ghidon, nu indraznesc sa urc in sa pana nu ajungem mai la vale – cat sa fi trecut? 12-13 ani de la ultima pedala? M. ma trage in poza cu un zambet crispat dar triumfator. E un inceput. O sa mor in cei 5 kilometri si ceva pana la Forum? Poate ca da, poate ca nu. Apoi viteza, vantul in par, muschii gambelor, betia aia bucuroasa. Faleza e perfecta pentru pedalat chiar daca inca nu stiu sa negociez virajele. Drumul de intoarcere mi se pare mai lung, traista de cumparaturi si epuizarea dupa orele petrecute in mall se simt pana in ultima fibra.

Se cere o zi de leneveala completa si exact asta urmeaza, cu dimineata pe plaja. Intram si in apa inghetata, nu se poate sta prea mult, motai cu ochii inchisi, nici macar muzica nu imi trebuie, doar sa stau aici intinsa si sa las soarele sa ma acopere, berea e rece si buna. Ducem bicicletele si ne oprim prin Boqueria, mananc niste peste pane prajit acolo pe loc, nu e tocmai grozav, as vrea sa ma opresc la localul cu tapas unde se vad calamari si ardei iuti dar e ultra-aglomerat, ma multumesc cu un vermut la o bodega. Doamna din spatele tejghelei mai are sa ne ofere vin alb, sangria si un soi de tuica locala, alb-galbuie. Cazalla ii spune, si e “muy fuerte” rad stirb alte cliente pensionare, care zac insurubate pe scaunele de bar asteptandu-l pe Almodovar sa le puna intr-o poveste. Dau paharelul pe gat, miroase a ouzo si are vreo 50 de grade, oamenii astia nu stiu ce e aia palinca asa ca ma privesc admirativ, alcoolul e moale cumva, aluneca usor pe gat fara sa arda, mi se face foame, foame de viata si de toate lucrurile netraite, nu stiu exact care sunt alea dar suspectez ca sunt destule. Soarele apune grozav pe faleza si fumez o tigara pe balcon, zgaindu-ma la copacii infloriti de langa bloc, la trecatorii de pe faleza, la nimic.

la_plaja

Joi nu rezist pe plaja mai mult de zece minute, vantul ma zgribuleste si n-are rost sa stau aici degeaba, o iau la picior spre centru si ma invart pe stradute, muzeul Picasso e la locul lui, intr-o piata ma surprind niste pocnitori – e un miting al sindicalistilor din invatamant, daca inteleg eu bine, dar nu am chef de lucruri serioase in vacanta asa ca merg mai departe fotografiind magazine de palarii si alei umbroase. Ajung din nou in piata, mananc niste fructe, apoi iau un sandvis de la doamna cu vermutul, musc cu pofta din painea proaspata si feliile gustoase de jamon, in casti incepe sa-mi cante “I just can’t get enough” fix in secunda aia si e un moment de fericire pura, fara rost, de fapt asa sunt cu toatele cand vin, ce bine-ar fi sa si ramana. Parc del Forum arata impresionant, ma intimideaza usor, o iau incet, ma zgaiesc la tarabele cu suveniruri, sacose de panza, tricouri, CD-uri si alte marfuri de festival, ma uit la ceas, n-am chef sa alerg spre Wild Nothing asa ca ma opresc pe drum unde aud ca ceva suna bine, sunt baietii de la Poolside pe scena Ray Ban si raman cu ei vreo jumatate de ora, apoi cu berea in mana catre Tame Impala, ecranele sunt colorate psihedelic si muzica suna la fel, n-as putea spune ca ma da pe spate dar e abia inceput de concerte, trebuie sa intru in the mood, ma mai dezmortesc nitel pe ritmuri funk la Jessie Ware, vocea o duce foarte bine live, trecem scurt pe la Deerhunter cat sa-mi odihnesc oasele pe niste trepte de piatra, ne intoarcem la scena de pe malul apei pentru niste hip-hop suparat cu Killer Mike, incep sa regret plimbarea prin oras de dimineata, in schimb ma bucur ca am adidasii comozi, de alergat, chiar daca arata ridicol cu sireturile lor roz. In jur e plin de lume cool, stiam ca asa va fi, mi-am asumat complet statutul de spectator, mi se rupe ca nu am fusta cea mai fistichie ori jeansii cei mai funky, nu vreau sa ma vada nimeni ci vreau sa vad doar eu si vreau ca frigul sa nu imi strice cheful de muzica si vreau ca talpile sa nu-mi sufere in conversi. Grizzly Bear se tanguie si ei ceva mai tarziu, apoi e dezmorteala si nebunia totala pe Simian Mobile Disco, n-aveam de gand sa vin la ei dar s-a nimerit numai bine, habar n-am ce canta baietii astia dar energia din multime e absolut electrifying, dance, dance, otherwise we are lost, plecam apoi acasa cu un bus de noapte arhiplin, dupa o asteptare exasperanta intre stoluri-stoluri de oameni vorbind toate limbile pamantului.

20130524_015046

prozac [26]

Strandul e pustiu, doua-trei trupuri raspandite ici-colo, ziua nu e torida si vara e abia la inceput, R. ma duce spre sezlongurile din spate, pozitionate strategic langa bar. Pe masura ce ne apropiem masor silueta lungita pe unul din ele si pasii imi incetinesc vizibil, mi se pare ca e S., dar cum se poate, cat bafta pot sa am si eu, dupa ce ne-am evitat cu succes atata vreme, de ce se imbulzesc amintirile si coincidentele in zilele astea, devine greu de suportat. Ne asezam, mi s-a parut doar, ma dezbrac si trancanesc usurata despre ce i-as spune daca ne-am intalni, apoi privesc iar cu coada ochiului si stomacul mi se strange la loc, nu vad figura ascunsa sub un brat dar trupul imi pare cunoscut, ma apuca nervii si emotia, de ce trebuia sa se intample asta acum, vreau sa evit orice confruntare si sar in apa rece, inot in disperare catre coltul bazinului, dupa cateva ture obosim, am imbatranit, cu picurii siroind pe mine constat usurata ca ochii mi-au jucat feste, sezlongul de alaturi e ocupat de un corp necunoscut, it’s not a Hollywood summer, nu mai incape inca una, R. rade si scoate o revista de scandal, totul e bine, soarele arde deasupra noastra, senzatia de oboseala din brate e invioratoare, dupa doua beri si trei ore viata pare chiar roz, abia acasa o sa constat cum m-a ars soarele in locurile neatinse de crema, in fiecare an aceeasi poveste, will i ever learn?
Tigancile de la Obor ne hartuiesc cu legaturi de usturoi, R. inghesuie una in rucscac, micii de 2 lei bucata devorati lacom la o masa de plastic sunt cei mai buni din lume, berea e rece si cam chioara dar nu conteaza, suntem ametiti oricum, capsunele in traista, vinul, pestii, culorile din jur, mirosurile de zarzavat, totul imi place. Acasa spintec pastravii fara emotie, ma gandesc la Hannibal, am sange pe maini si il privesc placid.
Seara am chef sa ma imbrac in rochie, e un model oarecum tampit, imi aminteste de halatele vanzatoarelor de aprozar, nu conteaza, ma simt bine, iar intarzii, iar iau taxiul, la radio e Gloria Estefan cu o melodie misto si totul e zen si totul e simplu si totul e usor si totul e bine.

Gradina de la J’ai bistrot imi place din prima, cu toate micile detalii de decor si aerul verde-curat, ne luam cate o bere si ne zgaim la frantuzoaica miniona care fumeaza lacom la masa din fata noastra. Genul intens, ruj rosu aprins, privire apriga amintind de Isabelle Huppert, tatuaj pe bratul stang, ne intrebam cum o fi viata ei, facem scenarii si radem si ne emotionam si ne apuca entuziasmul inca dinainte sa inceapa muzica. C. e mai volubil decat de obicei si mor de dragul lui dar mi-e jena sa-i spun asa direct, aplaudam si ne bucuram si cerem bis, apoi autografe, e o vara care incepe bine, suntem de acord la despartire, “on ne meurt plus d’amour?” ne intreaba Robi cu pixul de coperta cd-ului, dracu stie, moare cineva vreodata din dragoste sau din teama de ne-dragoste?
Noaptea si rochia sunt o combinatie friguroasa dar ma incalzesc la mers, Dianei 4 e plina ca de obicei, o luam incetisor spre Atelier sa ascultam slagare de anii 80, paharul de vin e, ca intotdeauna, prea gol pentru pretul lui, hipstareala cu cheltuiala se tine, inauntru e o caldura umeda, inabusitoare, lumea tzopaie inghesuit, afara se zace cu un aer plictisit pe la mese ori in picioare, “diminetile mele-s albastreeee” si hituri ceva mai noi, kitschioase, gust din cocktailurile “briza marii”, A. ne aduce chec de casa, sunt prea treaza pentru ora asta dar ma ia pofta de dans si mi se pare o incheiere buna la o zi perfecta pentru pestii-banana.

prozac [25]

In statie la Lizeanu trei pensionari rad veseli. Ma uit la ei pe geamul autobuzlui, nu aud ce-si spun, dar sunt intruchiparea relaxarii. Unul din ei tine in maini o sticla de coniac si una de vin, ambele fara dop. Sticlele circula intre cei trei cat sta autobuzul in statie, unul din ei are trening adidas, cel cu sticlele are placa dentara. Imi vine sa cobor sa trag si eu o dusca.
Pe Magheru, la Bucharest Comfort Suites, un tip iese despuiat pe balcon. Ma uit la el zambind de pe scaunul din spate al masinii. N-are nicio treaba, nu se misca ostentativ, pur si simplu i se falfaie, il invidiez.
Stau pe o banca in spate la Hanul lui Manuc, soarele ma bate in crestet si e teribil de senin, imi aprind o tigara si imi vine sa ma intind pe scandurile de lemn dar alaturi e biroul de politie si am o mica ezitare. Fotografiez seninul desi stiu ca va iesi prost, vreau doar sa-mi aminteasca dupa-amiaza de duminica in care am stat aici si a fost bine.

senin
La parterul blocului, cand si cand, apare o fata in capot si fumeaza o tigara in timp ce vorbeste la telefon, priveste in gol sau isi pileste unghiile. Sta vizavi de ghena, iese in semi-intunericul ala si ma intreb cum isi imagina viata cand era mica, la parinti.
Gazonul din fata cladirii de birouri e martorul fericilor mele trecatoare. Calc din nou pe verde si imi amintesc senzatiile de acum un an, de-acum doi-trei-patru, din urma cu niste luni, din alte primaveri, din alta vara, filmele in care traiam si cat de bine imi era in ele. Nu pot sa regret nimic, doar faptul ca s-au terminat, nu pot sa simt nicio inversunare pentru oamenii care au fost si au plecat, e numai un soi de recunostinta ca iata, mi-au dat prilejul sa traiesc niste lucruri. Stropitorile care imbroboneaza aerul la 8 dimineata, pe care le vedeam si voiam sa le povestesc; dalele de beton din fata turnurilor gemene pe care topaiam dinspre tramvaiul 41, tenisii mozolindu-se de iarba in timp ce eu visam la te-miri-cine, si aceasta capacitate de auto-iluzionare fara de care nu stiu, zau, cum as scoate-o la capat. Peste toate, pe sub toate, prin mine, un fel de feel-good song fara tinta precisa. “Rescue me” de la Sensual Harassment.

il y a des gens

Odata ce treci de o anumita ora, metroul dinspre Pipera devine iadul pe sine. Te inghesui, totusi, cu incapatanare, pentru ca trebuie sa ajungi la timp intr-un loc [desi stii, in the back of your head, ca vei fi singura punctuala, ca o sa primesti sms-uri cu “eu intarzii putin”, dar nu conteaza asta, did it ever?]. Te bucuri ca uite, e bine si sa fii inalt cateodata, poti sa-ti infigi degetele crispate in acoperisul vagonului si sa speri ca n-o sa te zgaltai prea tare, pentru ca barele sunt toate ocupate si n-ai chef sa te apropii prea tare de ceilalti calatori. Ai rontait un fel de grisina trista, costa 50 de bani si gustul e pe masura, ti-a mai ramas jumatate in buzunar, infasurata in hartia aia maronie, socotesti in gand zilele, faci combinatii de posibile imprumuturi cu un amestec de nervi si deprimare. Te uiti in jur, mutre opace, preocupate, ochi privind in gol, sa nu carecumva sa ni se incruciseze privirile, ar fi un act prea intim, aproape agresiv. Te uiti in tavan, astepti sa treaca timpul si statiile. Langa cotul tau stang e o adolescenta cu figura de iepure speriat. Scunda, firava. Incepe sa se foiasca tinand intr-o mana ghiozdanul, in cealalta o placinta cu branza mancata pe jumatate, incercand sa-si aseze pe cap o bereta bleu, tricotata. Nu-i iese. Mohairul aluneca pe parul saten, bretonul intra in ochi, figura adolescentina se lungeste inspre plans. Ii intinzi palma stanga si zambesti, pe moment nu intelege, apoi iti da punga unsuroasa de placinta si zambeste larg, larg, in timp ce-si indeasa bereta pe frunte, si te gandesti cat de misto devin toti oamenii cand zambesc, cat de oameni devin toti oamenii cand zambesc, cata nevoie ai de asta, cum te hranesti din aceste intalniri intamplatoare cu necunoscuti, te intrebi de ce, te intrebi cat egoism ascund aceste random acts of kindness daca de fapt tie iti fac bine, mai intai de toate, apoi nu te mai gandesti la nimic si cobori la prima.

prozac [24]

Una din serile in care nu ai chef sa te urci in taxi spre casa, vezi cu coada ochiului un troleibuz si alergi dupa el cu multumirea  aia izvorata din faptul ca uite, picioarele se misca in ritmul potrivit, ca uite, usile sunt inca deschise, ca uite, gafai usor dar te urci si e cald si lumina. Cobori apoi ca sa astepti tramvaiul si aprinzi o tigara, de obicei urasti fumatul pe strada dar aici stai pe loc si vezi deodata luna, taiata perfect oblic, luminand usor in jur peste o stea ratacita [te gandesti o clipa o fi luceafarul de seara, o fi steaua nordului, niciodata n-ai stiut lucrurile astea desi ar da bine la o adica intr-o conversatie] [te gandesti apoi ce pacat ca nu poti sa faci o poza care sa surprinda nuanta aia adanca de albastru si alburiul sobru][te gandesti apoi ca-ti place sa fumezi cu manusile astea fara degete, te simti mereu personaj de film pe strazile din New York, nu stii de ce tocmai New York, nu stii exact ce gen de film sau de personaj dar iti place, iti place]. Pe la jumatatea tigarii apare si tramvaiul, o stingi cu o vaga umbra de regret in timp ce in casti curge cantecul asta frumos, frumos, e vechi dar tie abia acum ti s-a aratat, And you already know / Yet you already know  / How this will end si iti spui ca tocmai, nu stii, ca nu astepti nimic, nu speri nimic, nu te temi de nimic, esti doar intr-un prezent asa cum n-ai stiut sa fii niciodata si ce bine ca poti, macar acum.

E cald in tramvai, te asezi si te gandesti la seara care a trecut, la oamenii misto pe care ii intalnesti, la ce bine e ca se pot discuta chestii in care sa respiri, despre muzee si expozitii si muzica, te gandesti cate lucruri misto sunt in jur si cum n-ai niciodata timp de ele, te uiti pe geam la niste oameni care mananca saorma la masute de plastic rotunde si te intrebi cine or fi, ce cauta acolo la ora asta, ce-si spun, te gandesti ca viata e atunci cand mananci cu pofta un kebab la 5 dimineata pe stradutele din Centrul Vechi dupa o noapte dementa intr-un subsol, cand furi o tigara de la un DJ beat praf, cand spui „hai ca vin” fara sa te mai gandesti ca e tarziu sau departe sau altceva decat aveai in plan, te gandesti la noaptea de iarna de acum 8 ani cand S. te-a carat in restaurantul ala de langa stadion, habar n-aveai Bucurestiul si nu prea intelegeai pe unde te afli, ningea si era pustiu si era liniste si te-ai conversat toata seara cu niste straini despre te miri ce si-apoi, doua luni mai tarziu, te-ai mutat acolo, la doua strazi distanta, acum vezi zilnic restaurantul ala si nu mai stii nimic de S. [nici numele, de fapt, ai inventat acum o initiala de complezenta], si te gandesti cum vin lucrurile, cum trec, cum incerci sa gasesti legaturi intre marea ta de acasa si strada Pescarusului de aici, dar poate nici nu conteaza, poate nu trebuie sa fie legate ca sa aiba o noima, in timp ce traversezi pe langa un camion iti imaginezi un accident pe trecerea de pietoni, sange rosu inchis curgand greu pe asfalt, sangele tau, putin iti pasa, apoi gasesti in cutia postala o vedere cu arbusti infloriti si incerci sa-ti aduci aminte soarele.