Denial [2016]

A fost sau n-a fost? Despre Holocaust vorbim, oricat vi s-ar parea de stupid ca o asemenea oroare poate fi pusa la indoiala. Poate ca “post-truth” o fi cuvantul anului 2016, dar optiunea de a ignora faptele in favoarea unui discurs care zgandare emotii si confirma prejudecati nu e o chestie noua. Dupa cum nu e noua nici doza de tupeu care insoteste genul asta de exercitii, invocarea libertatii de exprimare ca aparare a dreptului la minciuna si atacarea adversarilor atunci cand indranesc sa te contrazica. David Irving, un scriitor cu pretentii de istoric, a mers pana acolo incat, atunci cand Deborah Lipstadt l-a acuzat de manipulare, falsificare a documentelor si negare a Holocaustului, a dat-o in judecata si pe ea, si pe editura care a publicat-o (Penguin Books). “Denial” e povestea acestui bizar proces de calomnie, in care acuzata a fost nevoita sa-si probeze nevinovatia – aparent sistemul juridic britanic nu functioneaza asa cum stim din filmele de Hollywood, “innocent until proven guilty”.
Dincolo de subiectul dureros de actual, e un film sobru si bine jucat – chiar daca putem banui finalul, tensiunea e construita plauzibil, fara melodramatisme or pledoarii lacrimogene. Fapte seci si o justificare e verdictului pe mai bine de 300 de pagini. Justice at its best.

imdb 
Regia: Mick Jackson
Cu: Rachel Weisz, Tom Wilkinson, Timothy Spall

The Grandmaster [2013]

Se iau “The Last Emperor”, “Crouching Tiger, Hidden Dragon” si “In the Mood for Love”, se paseaza, se amesteca bine, iar rezultatul se boteaza “The Grandmaster”. Scurta introducere in stilurile kung-fu, background cu istoria Chinei contemporane, o poveste de dragoste nemarturisita, scene de arte martiale in slow-motion, picaturi de ploaie explodand estetic in ralenti, o gara pentru doi cu locomotive fumegand aburi peste o luptatoare in palton elegant, dueluri cu prim-planuri incetinite pentru maxim de efect, viata ca un lung sir de despartiri, decoruri opulente si muzica dulce-sfasietor-invaluitoare. Toate astea in doua ore care nu sunt altceva decat un elaborat exercitiu de stil. Deplin satisfacator in plan vizual, filmul nu exceleaza in coerenta narativa, iar personajul central ramane la o distanta respectabila de emotiile spectatorului, in ciuda unui lung sir de introspectii. Wong Kar-Wai se pricepe mai bine la lucruri nespuse, dorinte nenumite, tanjiri, priviri, regrete. Because “if life had no regrets it would be really boring.”

imdb
Regia: Wong Kar-Wai
Cu: Tony Leung, Ziyi Zhang, Jin Zhang

Game Change [2012]

Succesul in politica e o chestiune de charisma, nu de substanta.
E lectia trista a deceniilor dominate de mass-media si motivul principal pentru care Sarah Palin (jucata aici de Julianne Moore) a fost aleasa in 2008 sa revitalizeze campania republicanilor pentru alegerile prezidentiale din SUA. Mama devotata, vanatoare de elani si vorbitoare pasionata in consiliile orasenesti, debitand cu aplomb clisee si cuvinte seci fara sa le priceapa cu-adevarat intelesul, Palin trebuie sa aduca doza de magnetism social care sa o contrabalanseze pe cea a lui Barack Obama. Si chiar o face, pana la un punct: inteligenta si ambitioasa, cu priza la mase si o anume doza de sex-appeal, pare alegerea perfect complementara pentru John McCain. Republicanii jubileaza : au gasit miscarea indrazneata care a schimbat radical dinamica unei campanii.
Insa cele 15 minute de glorie ale guvernatoarei de Alaska se ofilesc rapid sub intrebarile presei – Sarah toceste ca un student in ajun de examene, dar e complet nepregatita sa raspunda la chestiuni legate de finante, geografie ori relatii internationale. Orbita de traiectoria-i politica fulguranta, nu mai are chef sa asculte nici de consilierii din partid, nici de seful de campanie, se simte pe val, nu realizeaza ca s-a angajat intr-o batalie care o depaseste, ca aluneca uneori in ridicol, ca a fost doar un pion intr-un joc ratat de-a razboiul, rezultatul unei decizii grabite. Din fericire, Moore se abtine de la parodie – de asta s-a ocupat cu succes Tina Fey in scheciurile Saturday Night Live din vremea respectiva – si ramane intr-un portret nu tocmai flatant, dar nici lipsit de simpatie, undeva intre mila si admiratie, care i-a adus nemultumirea subiectului si admiratia criticii. Dealtfel filmul a castigat 5 premii Emmy in 2012 si, credeti-ma, le merita pe deplin.

imdb
Regia: Jay Roach
Cu: Julianne Moore, Ed Harris, Woody Harrelson

My Week With Marilyn [2011]

Colin e tanar, inocent, cu ochii verzi sclipind de emotie si buzele pistruiate tremurand de dorinta in preajma cele mai faimoase femei de pe planeta. Marilyn. Monroe. Venita in Anglia pentru cateva saptamani de filmari alaturi de Sir Lawrence Olivier si alti actori britanici debordand de inteligenta si talent, carora le lipseste insa elementul esential: dezinvoltura aceea la limita inconstientei care face camera de filmat sa se indragosteasca si publicul sa suspine. Colin stie ca n-are sanse in fata acestei femei, dar nu se poate abtine. Vrea s-o protejeze, sa respire in preajma ei, sa i se astearna la picioare. Vrea, ca atatia altii inaintea lui, sa creada ca e singurul care o poate intelege. Singurul care o poate salva. Cata naivitate. Femeia nu vrea sa fie salvata. Lucrurile care o distrug sunt cele care o si hranesc, adulatia si nevroza merg mana in mana si nu vrea, nu poate sa se lipseasca de ele. Nu pentru o viata linistita cu un baiat bun. Asta nu. In niciun caz.

Aflata la cel de-al treilea mariaj (de data asta cu Arthur Miller), Marilyn spera ca noul rol o va scoate din cliseul blondelor tampitele in care se scalda la Hollywood, dar platoul de filmare se transforma in camp de batalie intre doua orgolii, intre doua culturi si stiluri actoricesti. Nici starul american nu gaseste ocazia sa-si dovedeasca talentul, nici Sir Lawrence nu reuseste sa dea un suflu nou jocului sau. Singurul castigat e junele inocent care se alege cu o saptamana de flirt, un picnic la soare, un sarut si o noapte tandra. Cu mult peste orice asteptari, in tot cazul.

Habar n-am daca toate astea s-au intamplat in realitate. Scenariul adapteaza volumul documentaristului Colin Clark si putem alege sa-l credem pe cuvant. E mai putin important. Ce e mai important e ca filmul alege sa se concentreze pe un singur personaj, trecandu-le pe celelalte intr-un plan atat de secundar incat din unele abia mai vezi o schita. OK, as accepta si asta de dragul conventiei ca vedem totul prin ochii indragostitului. Insa dupa filmul asta nu aflam nimic in plus despre Marilyn. Se falfaie aceleasi clisee – femeia-copil care alterneaza intre exuberanta si depresie, intre un anume exhibitionism si o sensibilitate exacerbata, diva care se sacrifica pe altarul artei pentru ca nu stie cum sa fie fericita. Nu vad persoana de care s-a innamorat Colin. Sunt doar piese dintr-un puzzle pe care il stim cu totii, care pluteste in imaginarul colectiv de zeci de ani incoace. Idolul e in permanenta pe piedestal, chiar si atunci cand zace in pat, cu parul ravasit si privirea abulica. Ni se da de inteles ca Marilyn-cea-casnica-si-vulnerabila este foarte constienta de rolul pe care trebuie sa-l joace in permanenta pentru public, si pozeaza constient in ipostaze pe care publicul le poate asimila usor – face cu ochiul, isi unduieste soldurile, bate languros din gene. Dar nu stim ce se ascunde dincolo de astea. Nimeni nu incearca, macar, sa ne dea vreun indiciu. Nimeni nu incearca sa sape. Sa lanseze o ipoteza. Altminteri biata Michelle Williams face tot ce poate intr-un asemenea rol dificil. Si poate destul – de la chicoteala sturlubateca pana la aerul senzual-seducator caruia nu-i poti rezista chiar daca il privesti la rece. Insa nu ajunge ca sa transforme un film de Hallmark in ceva mai mult.

imdb
Regia: Simon Curtis
Cu: Michelle Williams, Eddie Redmayne, Kenneth Branagh

The Iron Lady [2011]

Daca Phyllida Lloyd a vrut sa-i ofere lui Meryl Streep un decor in care sa-si desfasoare talentul, a reusit de minune. E o prestatie de Oscar, de la gesturi la voce, de la atitudine la prestanta, de la tinuta impunatoare a doamnei Thatcher in anii ei de glorie la umerii adusi de batranete in perioada de vaga dementa senila pe care o traieste in ultima vreme. E, pe rand, bombastica si subtila, rece si induiosatoare, taioasa si nesigura. Ochii, mainile, parul, corzile vocale, barbia zvacnind nervos – fiecare fibra din ea joaca si joaca bine.
Privirea de ansamblu asupra scenei politice londoneze e insa una superficiala, accentul pare sa cada pe transformarea in fiinta umana a unui personaj pe care il stiam doar din buletinele de stiri. Maggie a fost modelata (ca noi toti) de diverse frustrari – fetele din oras rad de ea pentru ca e fiica de bacan, maica-sa e o figura stearsa care isi petrece viata spaland vase, tatal e singurul pe care il admira si care, la randul lui, o incurajeaza in ambitiile ei de a fi altfel, de a-si depasi conditia clasei sociale si a sexului. Inevitabil, in procesul construirii carierei politice, familia ii va trece in plan secund – jucariile copiilor sunt maturate rapid in torpedoul masinii in timp ce mama pleaca la o intrunire importanta, stargandu-si in ultima clipa dintii de rujul aplicat in fuga. Inevitabil, copiii se instraineaza de parintele dedicat natiunii – toate felicitarile mazgalite cu carioca, pe care o Margaret batrana si nostalgica le frunzareste prin caseta cu amintiri, au dedicatia “Happy birthday, Daddy”. Inevitabil, sotul cel supportive, care a asistat mereu admirativ la progresele ei in Partidul Conservator, e ajuns de o anume exasperare la ideea ca nevasta se descurca de minune si in lipsa lui, ca politicul si ambitia vor fi mereu mai importante, ca familia e doar un accesoriu util in alegeri. Mai mult de jumatate din film ne infatiseaza declinul acestei femei semete catre o slabiciune subreda, punctata de momente de luciditate acuta (“People don’t think anymore, they feel” observa acid, se vede treaba ca scleroza n-a atins-o complet).
N-o mai poti uri pe Thatcher dupa filmul asta. Chiar daca guvernarea ei a fost cel putin controversata. Chiar daca politicile fiscale, interventia in insulele Falkland, atitudinea fata de sindicate au fost contestate si ras-contestate la vremea lor, lasandu-se cu lupte de strada si greve care au ingropat capitala Regatului Unit sub munti de gunoaie. In asta consta, de fapt, si slabiciunea filmului. In profundul lui subiectivism. In unghiul ingust prin care deceniul petrecut de Margaret Thatcher in Downing Street 10 e rezumat la cateva momente in care Doamna de Fier tine sa-si impuna punctul de vedere in fata barbatilor care o inconjoara. Pe Phyllida Lloyd o intereseaza mai mult detaliile legate de femeie, nu de primul-ministru – felul in care isi tine mainile incrucisate in poala, peste poseta, ca o provinciala veritabila; hainele; parul; lectiile de intonatie la care se supune cu entuziasm pentru a-si face loc intr-un mediu cumplit de misogin. Plus relatia cu sotul bonom si decedat, care o insoteste, o alina si o inveseleste chiar si sub chip de halucinatie benigna, umanizand-o de-a binelea. Pentru o biografie “la rece” si o analiza mai adanca a impactului ei asupra secolului care a trecut va trebui, probabil, sa asteptam versiunea lui Oliver Stone.

imdb
Regia: Phyllida Lloyd
Cu: Meryl Streep, Jim Broadbent, Anthony Head

A Dangerous Method [2011]

Trebuie sa recunosc ca filmul lui Cronenberg a pierdut jumatate din bunavointa mea de la primele secvente, in care Keira Knightley se schimonosea indescriptibil in rolul unei tinere diagnosticate cu isterie – Sabina Spielrein, cea care avea sa fie, pe rand, pacienta, amanta si colega lui Carl Jung, pupila lui Sigmund Freud, o rusoaica inteligenta cu inclinatii masochiste si complexe de vinovatie. Ok, inteleg ca Fraulein Spielrein era macinata de tulburari psihosomatice, dar de-aici si pana la grimasele si contorsiunile alea demne de “Exorcistul” cred ca e cale ceva mai lunga. Oricum, nu simteam nevoia sa le vad exhibate in prim-plan ca sa pricep ca tanara e apasata pe psihic si constiinta. O virgina cu capul plin de fantezii erotice bazate pe spanking. Saraca. Nu-i de mirare ca o luase razna. Niste oameni rai cu gandire simplista ar cataloga-o sec drept “nefututa”. Eu ma abtin.
Ma rog, filmul nu se reduce la mutra chinuita a domnisoarei cu pricina. Se trece in revista si colaborarea Jung-Freud, controversele izvorate din abordarile diferite ale psih(o)analizei – tata Sigmund reduce totul la sex, mai tanarul Carl vrea sa creada ca exista si ceva dincolo de asta, pana la perceptie extrasenzoriala si alte povesti inclinate spre misticism. Freud e evreu si sta cam prost cu banii, Jung e arian si e intretinut de sotie, fara sa piarda vreun prilej de a-i reaminti confratelui sau diferenta de pozitie sociala. Sotia e piatra de temelie a gospodariei sale, sursa de venituri si de mostenitori, asadar sa n-o jignim cu vreo pofta erotica mai aparte, nu, nu, s-o pupam tandru si sa ne cautam eliberarea in bratele altora. E cam las Jung in filmul asta, si greu de simpatizat, chiar daca ii intelegi slabiciunile omenesti, meschinariile, prejudecatile, alegerile comode. Freud e fixist dar ceva mai uman, si Viggo Mortensen ii da o doza binevenita de umor in surdina. A, in caz ca va intrebati, scenele de sex sunt foarte cuminti, respectand conventiile unui film de epoca. La care eu una m-am cam plictisit.

imdb
Regia: David Cronenberg
Cu: Keira Knightley, Michael Fassbender, Viggo Mortensen

Julie & Julia [2009]

Julia Child: 40-si-un-pic de ani, un sot iubitor si o viata irosita cu nimicuri. Julie Powell: aproape 30 de ani, un sot iubitor si o viata irosita intr-o slujba pe care o detesta. Pana cand amandoua descopera placerea gatitului si fac din arta culinara centrul existentei lor, uneori in detrimentul casniciei, alteori intru decimarea bugetului familial.
Filmul Norei Ephron combina doua povesti reale: una inspirata din memoriile Juliei Child (“My Life in France”), cealalta avandu-si sursa in blogul “The Julie / Julia project”, care documenteaza aventurile Juliei Powell pe taramul bucatariei frantuzesti.
Exasperata de jobul rutinier, de trenurile care ii zguduie casa de periferie, de lipsa de bani si perspective, Julie Powell (Amy Adams) se refugiaza in lucrurile marunte care o fac fericita si isi propune sa gateasca intr-un an toate cele 563 de retete din “Mastering the Art of French Cooking” – cartea de bucate publicata in 1961 de Julia Child (Meryl Streep). E pretextul folosit de Nora Ephron pentru a intercala secvente din vietile celor doua femei care impartasesc pasiunea pentru homari, aspicuri si rata la cuptor.

Alternam permanent intre Franta si New York, intre anii ’50 si zilele noastre, intre scoala de bucatari Cordon Bleu condusa de o madama intepata si bucataria minuscula din Queens in care Julie isi desfasoara experimentele. Iar Meryl Streep este, din cap pana in picioare, Julia Child asa cum s-a intiparit ea in imaginarul colectiv. Asa cum se lasa vazuta in emisiunile culinare TV ori in parodiile de la Saturday Night Live. Asa cum o visa Julie Powell. O doamna exuberanta, jucausa si (auto)ironica, care isi rasfata sotul cu portii generoase de prajituri si dragoste. Cu statura impunatoare, voce pitigaiata si o fascinatie aparte pentru gusturi si arome.
De cealalta parte, Amy Adams se afla in postura ingrata a personajului fara charisma, cu o doza sanatoasa de auto-compatimire, bovarisme de scriitoare ratata, un blog cam nesarat si crize conjugale cu final previzibil. Motiv pentru care astepti nerabdator momentele cand pe ecran va exploda din nou personalitatea exuberanta a Juliei Child – calda, picanta, delicioasa, precum bunatatile pe care le prepara cu dexteritate si vizibila placere.
Dezechilibrul intre episoadele paralele se mentine pana la final, cand doamna Powell isi vede visul cu ochii: epuizeaza cele 563 de retete, blogul are un nesperat succes iar editorii se inghesuie cu oferte de a o publica. Ce crede Julia Child despre toate astea? Nimic bun. Ba chiar se declara revoltata de o asemenea intreprindere pe care o considera “lipsita de respect”. Cert e ca cele doua nu se intalnesc niciodata. Nici in viata reala, si nici in filmul Norei Ephron – iar dorinta de a respecta intocmai faptele nu face scenariul mai reusit, ci il lasa atarnand in gol, cu o incheiere insailata fara coerenta, sare ori piper.
Dar sa nu cerem prea mult de la o autoare specializata in comedii romantice; Meryl Streep face un rol fabulos si mancarurile arata senzational, asa ca puteti incerca experienta “Julie si Julia” fara sa va plictisiti prea tare. Iar daca abia vi s-a deschis apetitul, continuati cu “Ospatul Babettei” – pentru o veritabila sarbatoare a papilelor si imaginatiei.

imdb
Regia: Nora Ephron
Cu: Meryl Streep, Amy Adams, Stanley Tucci

Public Enemies [2009]

Inamicul public al lui Michael Mann nu e un gangster hollywoodian cu replici ironice aruncate din varful buzelor, care prefera sa moara tanar decat sa-si iroseasca viata in treburi plicticoase. John Dillinger (Johnny Depp) este mai intai de toate un tip eficient, care jefuieste banci si cucereste femei cu aceeasi dezinvoltura, fara prea multe artificii; doar cu o palarie, un zambet incordat si o eleganta bine subliniata de filmarea in HD.
Mai degraba drama decat thriller, pelicula reuseste deplin in reconstituirea epocii – cu filmari in locurile care poarta inca amprenta acelor vremuri, detalii legate de costume si o poveste ce urmareste indeaproape volumul biografic al lui Bryan Burrough. “Public Enemies” ii face lui Dillinger un portret plin de simpatie, fara hiperbole ori mitizari excesive, insa personajul ramane in parte sub umbrela generoasa a unei legende. Antagonistul sau, Melvin Purvis (Christian Bale), agentul care si-a facut o misiune personala din prinderea si incarcerarea celui mai sfidator gangster al Americii, este schitat si mai sumar – prototipul de om al legii lipsit de umor, cu maxilarul inclestat si principii morale de neclintit.
Filmul lui Mann pare construit integral in jurul figurii lui Dillinger, in jurul ochilor lui stralucind in umbra de sub palaria de fetru. Ochii cu pare priveste amuzat peretii sectiei de politie tapetati cu afise in care se regaseste alaturi de prietenii sai gangsteri, ochii cu care o masoara lacom pe cea care ii va deveni iubita (Marion Cotillard cu un joc retinut si foarte reusit), ochii cu care cerceteaza ironic ecranul cinematografului unde ruleaza “Manhattan Melodrama”, filmul cu gangsteri de celuloid care ii reflecta viata intr-o oglinda poleita.
Tratat de FBI precum un tip extrem de periculos, ce trebuie oprit prin orice mijloace, “inamicul public” Dillinger are parte de cu totul alt tratament din partea… publicului, care vede in el un Robin Hood modern, cel care jefuieste bancile, iar nu clientii aflati intamplator la ghiseu, un tip stilat si curtenitor care inflacareaza imaginatia doamnelor si pustanilor deopotriva. Din fericire Mann nu face din el un personaj de opereta cu viata glamour-oasa, chiar daca il filmeaza in multe prim-planuri ce ii sporesc aerul feroce si fascinant. Dillinger ramane o enigma, fara explicatii facile si psihologii ieftine inghesuite in subtext, un erou convins ca nimic nu-l poate atinge pentru ca norocul ii ajuta pe cei bravi.

imdb
Regia: Michael Mann
Cu: Johnny Depp, Christian Bale, Marion Cotillard

Frost / Nixon [2008]

Respingator dar fascinant precum un paianjen siret care isi savureaza jocul cu mustele picate in plasa, acesta este Nixon-ul lui Frank Langella. Un batranel cocarjat si lacom, obsedat de putere si innebunit de gandul ca o va pierde definitiv. Un animal de prada adulmecand o infruntare pe care nu o poate pierde, cu narile frematand la anticiparea sangelui.
Nu stiu daca asa se simtea, cu 30 de ani in urma, cel mai infam presedinte al Statelor Unite; nici nu mai conteaza prea tare. Silit sa demisioneze in urma faimosului scandal Watergate, sustinand pana in panzele albe justetea actiunilor sale, cu “scopul scuza mijloacele” ca mod de viata impins la extrem. Si pus fata in fata cu o ocazie unica pentru a se reaibilita: interviul cu David Frost, pacaliciul perfect, englezul filfizon, prezentator TV de mana a doua, playboy cu tente kitsch, pasionat de pantofi italienesti si femei frumoase. Interlocutorul ideal pentru a fi jucat pe degete.
De la aceasta premisa porneste filmul lui Ron Howard, incercand sa analizeze jocurile de forta, confruntarea tabereleor de ziaristi, documentaristi si manipulatori aflati in spatele personajelor de sub reflectoare. Un film despre o filmare – la prima vedere un subiect arid, in fapt un thriller politic si psihologic condimentat cu accente dramatice izvorate din interpretarea exceptionala a lui Langella. Interpretare care face din pelicula lui Howard mai mult decat o re-judecare tardiva a unui proces necesar – revolta e sentimentul predominant al spectatorului, dar cumva in spatele minciunilor, incapatanarilor, cinismelor si avaritiei absurde, in spatele privirii grele si al chipului asudand inestetic vedem un Nixon teribil de uman, un leu silit la giumbuslucuri de circ care isi ascute ghearele pentru o lupta cu miza enorma – sa fie rege din nou -, un dinozaur singuratic cu un simt aparte al umorului. Puteti privi “Frost/Nixon” ca pe un talk-show ceva mai lung, flancat de episoade documentare si asezonat cu mici povesti din afara platoului. Dealtfel Howard face din televiziune, cu avantajele si blestemele ei, un element esential, factorul care inclina balantele fragile ale simpatiei publicului dupa criterii naive precum telegenia. Aceeasi televiziune care in 1960 il trimisese pe Nixon in tabara invinsilor pentru ca nu dadea bine “pe sticla”, aceeasi care ni-l reveleaza acum intr-o serie de prim-planuri apasatoare. Priviti-l cum vreti, ca pe un memento, ca pe o felie de viata, ca pe o lectie de istorie, numai priviti-l. Chiar merita.

imdb
Regia: Ron Howard
Cu: Frank Langella, Michael Sheen, Kevin Bacon

Milk [2008]

Probabil va ganditi ca un film biografic despre viata si moartea unui activist politic de prin anii ’70 n-are cum sa fie decat plicticos. Adaugati insa la ipoteze regia lui Gus Van Sant si mai ganditi-va o data. “Milk” e o docudrama, nu o melodrama. Are un subiect serios, insa il trateaza cu relaxare si delicatete, nu cu scortosenie si discursuri. Asa cum are un personaj central volubil, ironic si cam sleampat, care insa ascunde o vointa de fier si o inteligenta politica deosebita.
Harvey Milk e un tip banal, lucrator intr-o companie de asigurari, maruntel, umbland in costume cam ponosite si culori cuminti. Ah, da: si e gay. Un gay cat se poate de ne-ostentativ, chiar daca jucaus, care agata un Adonis balai pe scarile metroului din New York si sfarseste intr-o relatie pe termen lung, intr-un parteneriat pro-activ politic si o prietenie tandra care ramane, mai presus de toate. Harvey Milk implineste 40 de ani si constata ca n-a facut nimic maret in viata, asa incat da dracului munca de functionar, isi lasa plete si barba si se muta cu iubitul la San Francisco, deschizand un mic magazin foto si coaguland comunitatea gay din zona si de-aiurea. Harvey Milk nu e un radical visator si stupid, ci un activist pragmatic si incapatanat, care stie sa cedeze cand e cazul si sa arboreze costume sobre si coafuri cuminti, daca asta inseamna sa atraga de partea sa un electorat conservator. Care stie calea inapoi de la hippiot la businessman, cand cauza o cere. Iar Sean Penn este senzational in rolul lui Harvey Milk, reusind sa surprinda bunatatea ca trasatura esentiala, umanismul fundamental al personajului, duiosia fara accente patetice, generozitatea asumata, zambetul, caldura.   Filmul nu se joaca cu subiectul, are doza necesara de manie (pe care o transmite foarte eficient) si un minim lirism (foarte vizibil in scenele colorate cu “Tosca” lui Puccini), e un soi de romantism detasat specific lui Van Sant, care apropie dar nu insiropeaza. “Milk” e cronica unei morti anuntate, dar asta nu strica momentele de intimitate intre Harvey si Scott, nu duce in derizoriu saruturile, nu ne face personajele indiferente si lupta lor inutila. E un arc peste timp care, la 30 de ani de la “Propunerea 6” a senatorului John Briggs pentru excluderea din sistemul de invatamant public a profesorilor gay, puncteaza dureros anul “Propunerii 8”, care a scos in afara legii mariajele gay din California. “Predau spaniola, nu sexul” scria pe o pancarta de protest in 1978, in timp ce de cealalta parte poporul se mobiliza sub stindardul Anitei Bryant, fosta regina a frumusetii convertita brusc si absolut la un crestinism militant dupa o tinerete in care principala ei preocupare fusesera reclamele la suc de portocale.
Tot de cealalta parte se afla si Dan White (Josh Brolin intr-un rol excelent), un tip frumusel dar banal, cu o familie bisericoasa si zero prieteni, contra-candidatul lui Milk la alegeri si-apoi colegul sau de consiliu, aflat undeva intre homosexualitate refulata si prejudecati de suburbii. Brolin il mentine pe White intr-un echilibru perfect – nici un monstru vicios, nici un papagal fara minte, al carui gest premeditat implica multiple motivatii, un tap ispasitor pentru isteria unei natiuni.
Nu poti sa nu-l iubesti pe Harvey Milk. Cu costum sau vesta de blugi, cu alegerile sale uneori stupide in materie de barbati, cu flirturile sale care nu lasa niciodata impresia unui pradator (desi el e cel care fae pasul, e e cel care zambeste primul, el e cel mai experimentat) ci doar reflecta anii de izolare si nevoia acuta de intimitate, tandrete si siguranta. Cu naivitatile sale care l-au facut sa creada in bunatatea fundamentala a oamenilor si i-au adus moartea. Cu entuziasmele sale care l-au facut sa recruteze sute de suflete intru democratie si sa le ofere libertatea.
Nu stiu ce audiente va face “Milk” in Romania – daca e sa ne luam dupa cele rusinos de mici inregistrate de “Paranoid Park” nu putem astepta un miracol. Dar daca macar 1% din cei care vor intra in sala vor pleca de acolo fara atitudinea de mironosita bigota gen Anita Bryant, atunci Harvey Milk nu va fi trait (si murit) in zadar.

imdb
Regia: Gus Van Sant
Cu: Sean Penn, Josh Brolin, Emile Hirsch