nu sunt nebun, frate

novecento“Mai bine sa nu te gandesti la astfel de lucruri, altminteri te apuca nebunia. Cand cade un tablou. Cand te trezesti intr-o dimineata si nu o mai iubesti. Cand deschizi ziarul si citesti ca a izbucnit razboiul. Cand vezi un tren si te gandesti “eu trebuie sa plec de aici“. Cand te privesti in oglinda si iti dai seama ca esti batran.”

“Nu sunt nebun, frate. Nu suntem nebuni cand gasim o modalitate de a ne salva. Suntem vicleni ca niste animale infometate. Nu-i nebunie asta. E geniu. Este geometrie. Perfectiune. Dorintele erau gata sa-mi sfasie inima. Puteam sa le traiesc, dar n-am reusit.
Atunci le-am vrajit.
Si le-am lasat una cate una in urma mea.”

Alessandro Baricco – Novecento

let it go

Unde-ai fost fericit altadata nu trebuie sa te-ntorci nicicand
Intoarce-te, insa, la locurile in care ti-ai ingropat nefericirea
In barul care ti-a amortit furia cu alcool
La cinematograful in care v-ati sarutat pe furis si unde n-ai mai dus pe nimeni
La cinematograful unde ai plans pentru sfarsitul care se apropia
Pe strazile cu urme de pasi ramase din noptile alea in care nu te simteai comod in pielea ta
In magazinul de unde ai cumparat ultimul cadou
In magazinul unde te-ai refugiat intr-o dimineata de sambata, cand nu va mai gaseati locul alaturi
Citeste mailurile din folderul ala pe care ti-e frica sa-l deschizi si ti-e frica sa-l arunci
Citeste si adu-ti aminte si lasa lucrurile sa se vindece
Strange din dinti si smulge bandajul

past

noaptea cea mai lunga

kuwait2Stau pe jos, sprijinita de un perete, in aeroportul ticsit din Kuwait City. Se pare ca aici ceata e un element exotic si primejdios care impiedica traficul aerian mai ceva decat lava vulcanilor nabadaiosi din fiordurile nordice. Zboruri amanate, zboruri reprogramate, zborul catre Istanbul despre care nu se stie nimic, zborul de legatura catre Bucuresti pe care il voi pierde cu siguranta. Un sfarsit de saptamana perfect. Un inceput de an perfect. Fundul imi ingheata incet-incet pe gresia bej, in jur sunt toate natiile de oameni, parfumuri greu-dulcegi, indience in papuci, europence in geci pufoase, o japoneza cu palarie, barbati infasurati in cearsafuri de iarna, barbati in costume, femei din care vezi doar ochii, femei din care nu stii ce-a mai ramas sub stratul gros de machiaj. Mananc iaurt cu musli si salata de fructe de la Starbucks, incerc sa nu ma gandesc la orele de nesomn, la spatele care ma doare, la cand am fumat ultima tigara, la portile aeroportului care mi s-au inchis in spate cand am predat viza unei dudui negricios-dolofane. Sa nu ma gandesc la ce sanse am sa gasesc vreun loc in zborurile de maine catre Bucuresti, daca o fi vreunul. Prin fata mea trece un tip in caftan si salvari, se holbeaza cu un zambet vag. Cateva minute mai tarziu,o tanara africanca cu turban maro, trening cu aplicatii sclipicioase si un mic cufaras in care transporta comorile stapanei sale kuweitiene, pe care o zaresc la un metru mai in fata, calcand greoi, balansat de pe un picior pe altul. Toate aceste bone si fete-n casa, venite din te-miri-ce tara subdezvoltata in cautarea unei vieti mai bune, care slugaresc pe-aici, ce-o fi in mintea lor? Au vreun regret? Le e dor de-acasa? Se ataseaza de copiii astia straini sau se gandesc la copiii lor, lasati in urma?

kuwait1

Pasagerii pentru Frankfurt au fost chemati la imbarcare. Vor decola cu vreo ora si jumatate intarziere, de noi inca nu se stie nimic. Nici macar somn nu-mi mai e, doar un soi de sila obosita de toate chestiile astea – de ce n-am ramas o zi in plus, de ce n-au si astia un sistem decent de semnalizare pe pista, de ce m-a adus viata aici, ce oi avea de invatat din experientele astea, de ce nu-mi vin si mie lucrurile mai usor, pe tava, etc. etc. E ora aia din noapte cand oboseala ma face plangareata ca un copil matait si sufar ca un caine ca n-am cui sa ma plang. Brusc apare un stol de filipineze mici care se aseaza pe langa indianca mea in papuci – colege de munca, imi inchipui. Zborul de Manila a fost reprogramat si ele ciripesc ingrijorate, toate cu picioarele goale in papucei firavi, cu traistele lor inflorate, cu parfumul lor ieftin. E o experienta si asta, si nu se moare dintr-atat. La loto nu castig, ar fi bine sa ma obisnuiesc cu gandul ca o sa mai tot traiesc cacaturi. Echipajul Turkish Airlines nu se vede nicaieri, trebuia sa ma asez mai comod, e rostul sa mai stam oleaca. Domnul de langa mine, in scurta de stofa eleganta, da cu degetul din cand in cand pe podeaua murdara. Se uita dezgustat la stratul subtire de praf, apoi revine cu ochii in telefon, unde a inceput un joc interminabil de Tetris. La un moment dat, zborul de Istanbul dispare cu totul de pe ecrane. Lume bulversata, mic val de panica. La ghiseul companiei, un angajat depasit de situatie ne spune ceva de ora 5:30. Un alt pasager imi cere informatii, apoi spune ceva de accentul meu german. “Actually it’s a Romanian accent”, ii raspund. “Aaaa, sarumana”. Ne bufneste rasul, bombanim companiile aeriene si noaptea kuweitiana, plecam care incotro, el sa-si ia de mancare, eu spre Starbucks pentru un latte tall, unde zac o vreme in camera de fumat. Vizavi trei baieti negri sforaie pe o canapea. Sunt singura femeie de pe etaj, si din cand in cand cate un localnic se mai uita chiondoras. Mi se rupe.

kuwait3

Minune, la 5 si jumatate chiar incepe imbarcarea. In avion atipesc la vreo cateva minute de cum ma asez pe scaunul inghesuit. Ratez alti nervi suplimentari pentru decolarea intarziata pentru ca un noul valatuc de ceatza s-a asternut peste desert. Macar atat.

Si pentru ca am ratat cursa de legatura spre Bucuresti, petrec alte 9 ore si jumatate pe aeroportul din Istanbul, intre cafele, beri nefiltrate si un grup masiv de barbati infasurati in ceea ce par a fi prosoape albe de baie. De fapt straiul ala se cheama ihram, aflu mai tarziu, si e “uniforma” oficiala de pelerinaj la Mecca. Asa sa-i ajute Allah.

istanbul_ihram