Searching for Sugar Man [2012]

Cine decide ca un album devine hit si altul ramane sa adune praful pe rafturile studiourilor de inregistrari? Cine hotaraste care din sutele de artisti aspiranti va atinge gloria si care va spala vase tot restul vietii intr-o carciuma trista de cartier? Dincolo de talent, care sunt factorii care te ridica ori te coboara – karma, intamplarea, incapatanarea, norocul, soarta, ambitia, rabdarea? O combinatie din toate astea? Si cine e tipul asta, Rodriguez, idolul unei generatii de sud-africani, despre care nimeni nu stie nimic? Cine e mexicanul misterios, ascuns in spatele unor ochelari de soare pe coperta unui LP care a facut furori pe un continent unde artistul n-a calcat niciodata? Cine e acest Bob Dylan al mahalalelor industriale din State, obisnuit sa cante cu spatele la public si care, aparent, s-a sinucis intr-o seara, pe scena, din motive greu de elucidat? Cine e legenda asta urbana de secol 20? Construit ca un mistery story, documentarul lui Malik Bendjelloul incearca sa raspunda la toate intrebarile de mai sus. Dincolo de investigatia detectivistica, insa, iese un film extrem de inspirational si feel-good. Pentru ca povesteste despre un om care a stiut sa traiasca frumos. Cu poezie si muzica si munca grea, fara regrete sau amaraciuni impovaratoare, cu modestie si cu o anume seninatate in abordarea vietii pe care, marturisesc, am invidiat-o. “Searching for Sugar Man” mi-a trezit o pofta nebuna de citit poezii si scormonit dupa chestii frumoase pe care altminteri le uit sau le ignor, cu mintea imbacsita de metro-boulot-dodo. Ceea ce va doresc si voua.

imdb
Regia: Malik Bendjelloul
Cu: Sixto Rodriguez

The Look [2011]

Charlotte Rampling povesteste despre viata, dragoste, moarte, actorie, dorinta si frumusete. Despre cum sa gestionezi rezonabil trecerea timpului („You wake up and you’re one day older. You either accept it or you don’t” ). Ne plimba prin Paris, Londra si New York, ne plimba prin filmele ei fara sa dezvaluie amanunte de tabloid, ci vorbind cu o naturalete fermecatoare despre riduri si iubiri, despre tabu-uri, despre povara expunerii in fata camerelor de filmat / fotografiat. “If you want to give anything worthwhile of yourself, you have to feel completely exposed”ne spune vocea seducatoare de pe ecran. And that pretty much sums it up.

imdb
Regia: Angelina Maccarone
Cu: Charlotte Rampling, Paul Auster, Peter Lindbergh

Les Plages d’Agnès / The Beaches of Agnes [2008]

Agnes Varda ne invita la o introspectie jucausa intre oglinzi paralele: de o parte camera de filmat, companion fidel mai bine de cinci decenii, unealta de neinlocuit, ochi magic si prieten; de cealalta memoria, un puzzle de amintiri bine temperate care strabat secolul trecut intr-un demers auto-documentar lipsit de ostentatie, care nu isi propune sa exploreze cariera regizorului Varda ci sa o reconstituie pe Agnes din cioburi colorate.
Daca ai privi inlauntrul oamenilor ai gasi varii peisaje. Daca ai privi inlauntrul meu ai gasi niste plaje” – cele din Belgia natala ori cele ale copilariei fabuloase petrecute in exil, la Sete, pe o corabie ancorata in port; cele ale tineretii aventuroase din Corsica ori cele din Los Angeles-ul anilor Flower Power; plaja improvizata in mijlocul strazii Daguerre unde Agnes se joaca cu verva in nisip de-a oamenii mari sau cea din Noirmoutier, decorul povestii de iubire traite cu Jacques Demy.
Sunt o batranica dolofana si guraliva care isi povesteste viata“, clipeste Agnes sugubat, pentru ca adora s-o faca pe clovnul: coleaza, filmeaza, flaneaza si se amuza de parca ar fi plecat la cumparaturi intr-un talcioc personal de unde scoate pe rand fotografiile de teatru facute in tinerete (de la Jean Vilar, creatorul Festivalului de la Avignon, pana la Gerard Philipe, frumosul delicat ce infierbanta imaginatia demoazelelor din epoca), cateva poze cu Fidel Castro, “ingerul cu aripi de piatra” imortalizat la el acasa, papusile chinezesti care dadeau revolutiei culturale o culoare mai vesela, un costum de cartof in care a defilat zambind mandra la ditamai Bienala din Venetia ori decorurile cu saltimbanci, trapez si plasa ale unei vieti de circ visate odinioara. Plasa in care a prins probabil si balena uriasa, din plastic si carpe colorate, in care se adaposteste uneori ca sa priveasca oglinzile mangaiate de apa si scoici, cu gandul la valurile d’aldat care au purtat-o alaturi de Resnais si Robbe-Grillet, Duras ori Demy pe ea, “bunicuta” Nouvelle Vague-ului de Rive Gauche.
Plajele lui Agnes” sunt un caleidoscop de fotografii si trucaje, imagini de arhiva si decoruri bizare, secvente de film si nesfarsite paranteze care ating razant miscarea feminista, Panterele Negre, pe Jim Morrison ori Harrison Ford, toate mustind de bucuria creatiei, de inventivitate, emotie si modestie, in care tonul intimist e folosit cu pudoare si nostalgia e indulcita de zambet. Sunt un joc de-a viata cu masini din carton si pisici vorbitoare, parte documentar, parte fictiune, si 100% poezie. O declaratie de dragoste pentru “lumina retinuta in imagini” soptita dintr-o casuta cu pereti de pelicula de o femeie care traieste in cinema.

imdb
Regia: Agnes Varda

Metrobranding [2010]

Povestea usor romantata a catorva branduri romanesti cu care am crescut; pe unele le stiam indeaproape (masina de cusut “Ileana” pe care am vazut-o la una din bunici, salteaua “Relaxa” care a tronat pe patul dublu din dormitorul alor mei vreme de 20 de ani, bicicleta “Pegas” din care una zace si acum la tara in pod), pe altele le cunosteam din auzite (Mobra, tenisii de Dragasani, becurile de Fieni, fabricate la “Steaua”). Oameni din orasele prafuite de provincie care se mandresc cu amintirile si tresar mandru cand povestesc despre bulucul de salariati care trecea in fiecare dimineata pragul uzinei, despre incaltamintea pentru export, despre mecanismele complexe care le ieseau din maini – graifare si suveici care, dupa ’89 s-au transformat in mitraliere si pusti cu repetitie. E trist, dulce-amar, cu mult umor pe alocuri, induiosator overall. E misto.

imdb
Regia: Adi Voicu, Ana Vlad

Constantin si Elena [2008]

Constantin si Elena nu sunt niste sfinti. Slava Domnului. Altminteri filmul lui Andrei Dascalescu nu s-ar mai fi numit “documentar” ci reportaj de duminica dupa-amiaza pe Trinitas TV. Iar irezistibilul aer de naturalete s-ar fi transformat intr-o “Ruga pentru parinti” plansa cu vorbe pe ecran.
Constantin si Elena sunt niste oameni reali. Bunici si stra-bunici, prototipul acela cu casa la tara, razboi de tesut, vite in grajd si un caine priponit in ograda, care schelalaie fericit melodiile fluierate de stapani. Sunt bunicii de la tara pe care i-am avut cu totii, sau la care macar am visat, poate mai mult la varsta maturitatii decat in copilarie. Camera ii priveste cu drag, dar duiosia nu aluneca spre melodrama, nici afectiunea spre sirop. Nu e pic de iz samanatorist si fals in peregrinarile bunicului de la camp la biserica, de la podul cu fan la un parastas din sat; nici in felul in care bunica tese covoare sau recita poezii din tinerete. Sunt bunicii adaptati la vremuri care torc lana ascultand un post de radio strain, care se bucura copilareste de o cutie cu Pepsi si privesc la telenovele din patul lor acoperit cu cergi.
Casatoriti de 55 de ani, cei doi nu sunt, poate, modelul unui mariaj de vis – exista o anume diferenta de varsta, care revine des in conversatie (“ai luat un mosneag”, “nu erai asa mosneag cand te-am luat”), si episodul dureros al pierderii unui copil. Dar sunt modelul unei convietuiri reusite, care imparte corvezile si bucuriile, in care el canta in corul bisericii, ca un fel de compensatie pentru relatia ei rece cu Cel de Sus, in care gandul la moarte e mai usor de dus, in care gesturile se completeaza reciproc si glasurile se unesc in cantece sugubete despre iubire, in care micile cicaleli sfarsesc benign in priviri complice.
Constantin si Elena” e o declaratie de dragoste discreta si emotionanta. Pe care trebuie s-o vedeti. Neaparat.

Regia: Andrei Dascalescu