prozac [27]

Momentul intens de zen din dupa-amiaza fara sens in care ti-ai dat seama ca iata, esti aici, citesti o carte misto, in casti e un album nou pe care abia astepti sa-l asculti cu totul, si ca e ok, e ok, zau asa.
Homelesii zdrentarosi de langa blocul tau, sorbind din niste sticle greu de identificat, unul dintre ei explicand serios “degeaba ai bani daca nu ai bun-gust”.
Pensionara din 178, cu bratul plin de crizanteme, povestind despre cutremurul din ’77 care a prins-o gatind, in bucatarie, si din pricina caruia n-a mai pregatit niciodata limba cu masline.
Si cheful nebun pe care il ai sa asculti cheesy Christmas songs, sa cumperi decoratiuni de brad si sa iti auzi incaltarile scartaind prin zapada.

Advertisements

tu nu esti asa. tu esti poet.

“Nimic nu mai e posibil între mine
şi o fată de nouăşpe ani, cum nimic
nu era posibil când aveam nouăşpe
ani. Le as­cul­tam atent, îmi ciu­fu­leau părul,
îmi respin­geau atingerile, nu, Dan,
tu nu eşti aşa, tu eşti poet. Îşi fă­ceau
terapia pe mine, ve­neau cu lacrimi
la poet. Eram poet şi toţi se iubeau
în jurul poe­tu­lui şi ni­meni cu el.
Poetul ieşea în fiecare sea­ră
du­du­ind ca o undă tectonică şi
spre di­mi­nea­ţă se întorcea umilit
în adân­curi – cutremure detonate
degeaba, pe sub re­giuni nepopulate.”

– Dan Sociu