Away from the party

Advertisement

prozac [29]

E o dimineata random de marti in septembrie, te gandesti la bucata din Vivaldi pe care ai auzit-o aseara intr-un film, si cu ani in urma intr-un avion, cauti pe Spotify o varianta care sa-ti convina si nu gasesti niciuna, de la Mari Samuelsen ajungi la Max Richter si la soundtrack-ul superb de la un serial asijderea, si odata cu muzica aerul se schimba brusc, cobori din autobuz in vantul proaspat, recisor, iti amintesti ca “life starts all over again when it gets crisp in the fall” si ti se pare ca respiri mai adanc, nici nu stii daca sa plangi sau sa zambesti tamp la tot ce e in jur, ai imbratisa toti trecatorii, biciclistii care coboara pe Rue de la Loi, functionarii patrunsi de propria importanta care tropaie cu costumele si servietele lor, o tai prin parculet si te bucuri de verdeata cu aparenta haotica, treci zambind pe langa sotronul cu dale de mozaic, te duci spre birou and you don’t hate it and it’s a magical moment that you want to save in a time bubble. Asa ca il notezi aici.

prozac [28]

Treceti pe langa un lac al carui nume nu-l stii si tot malul e plin de matasea-broastei, soarele arde pe piele ca acum 30-si-ceva de ani, cand mergeai cu taica-tu la pescuit si nu intelegeai bucuria lui a-nu-face-nimic. Acum tanjesti periodic dupa o relaxare din aia tampa, si brusc iti revin in nari mirosul de pamant reavan in care scormoneati dupa rame, mirosul de paine uda din care faceati cocoloase pentru guvizi, bucuria din ziua aia cand ati prins o galeata de pestisori pe care bunica-ta i-a prajit apoi, tavaliti prin malai.

Aici sunt rate si e liniste si in zare o cladire ca din filme, in fata ei flutura o panza alba uitata de cine stie cand si te gandesti la oamenii care au fost poate aici intr-o seara de vara, rochii vaporoase, costume de panza subtire, pahare de vin si conversatie de oameni bogati, oare despre ce or vorbi oamenii bogati care vin sa petreaca la castel? E lume cu cosuri de picnic, cativa cai intr-un tarc, te gandesti la bunica ta si iubirea ei pentru animalele astea si cate lucruri n-ai stiut despre viata ei, n-ai sa stii niciodata. Iarba e tunsa ordonat si stati la umbra unui colt de padure, nici nu stii despre ce vorbiti toata ziua, ori cat ai tacut, nici nu conteaza, totul e simplu, berea e dulceaga si fara alcool si iti doresti brusc sa ai un servet imaculat si pahare de cristal din care sa bei niste sampanie bine racita, orice om ii plac cliseele, so fuckin what.

Un labrador auriu se racoreste in lac si te intrebi de ce nu-ti scoti tenisii din picioare sa te racoresti si tu, cainele ala pare truly happy, dar stii ca ti-e pofta de mare, sau macar de un rau taios de rece, lacurile ti s-au parut mereu suspecte, ceva malos se ascunde precis pe fund, e ok si asa, rontai cirese si ai vrea sa scuipi samburii departe, in apa, dar esti un adult civilizat si ii strangi frumos in pumn. E o duminica pe care n-o urasti, plina de timp pe care nu-l regreti, si te intrebi de ce nu faci asta cu mai multe duminici, de ce nu le umpli cu chestii care te bucura, de ce nu treci peste lene ori planurile altora, de ce nu musti tu deplin din fructul asta, de ce amani lucruri, pentru cand?

kiss the meaning goodbye

Tramvaiul zdranganea indiferent si incercai sa nu mai numeri statiile pana acasa, si incercai sa nu respiri pestilenta din jur, si incercai sa nu contabilizezi orele pierdute pe drumuri, si cautai ceva in geanta, si nu te descurcai in micul haos de maruntisuri, si te gandeai rusinata ca intr-o buna zi, cand te faci mare, o sa fii mai ordonata, o sa pui lucrurile in buzunarase separate, o sa ai mereu o sacosa de rezerva, o oglinjoara, o cheie franceza, in fine, ce mai au femeile prin posetele lor misterioase si grele. Si-apoi ti-ai amintit ca erai mare deja.
In fiecare zi constati ca se poate trai si altfel decat ai vazut acasa. Ca nu exista corect sau gresit, exista doar cum poate fiecare, exista doar cum are chef fiecare, si nu se prabusesc cerurile daca nu iti stergi pantofii de praf cum intri in casa, daca nu despachetezi valizele de cum te intorci de la aeroport, daca nu stergi tacamurile de cum s-au zvantat in uscator.
Si ca nimic nu conteaza de fapt. Nimic, nimic, nimic.
Urai uniformele si numarul matricol. Acum vii la birou in fiecare dimineata cu o cartela de plastic atarnata de gat si nu mai zici nimic.
Please enter your conference number followed by the # key.
Please enter your conference pin followed by the # key.
Hi all.
Best regards.
Please find attached.
FYI.
A.S.A.P.
See below the minutes of the meeting.
Nu ti-ai imaginat vreodata ca asa o sa-ti umpli zilele. Zeci de cladiri in jur, sute de birouri, mii de oameni care trimit milioane de mailuri, acest ping-pong de cuvinte, fug ca am un call, fa si tu un webex, iti trimit ultima versiune de document. Uneori te izbeste absurditatea completa a actiunilor tale, lipsa fundamentala de sens, dorul de ceva groaznic de concret care sa iasa din mainile tale in locul suvoiului astuia de vorbe, niciodata suficient de bun / de clar / de complet. Te gandesti ca daca ar veni apocalipsa v-ar lua dracu pe toti, nimeni nu mai stie sa faca un foc, sa reinventeze electricitatea, nu stii cum functioneaza cele mai banale obiecte de care te lovesti in jur, singurul contact cu realitatea e oala de ciorba pe care o ai pe foc – de data asta o sa iasa un produs finit, ca de data asta nu esti numai un facilitator, o rotita, o piesa de schimb.
De la un punct incolo toate muzicile ti se par la fel. Concertele – obositoare. Bautele – mereu la fel. Socializarea – o corvoada. Sa iti storci creierul in cautarea unui subiect de conversatie, dumnezeule. Ai acelasi playlist in telefon de vreun an si jumatate si habar n-ai cu ce sa-l schimbi. Stai uneori la masa cu oameni si numeri in gand de cate replici n-ai mai spus nimic. Nimeni nu pare sa sufere. Ce cretina erai la tinerete, cand ti se parea ca trebuie sa ai mereu ceva inteligent de plasat in conversatie. Dupa 6 ore de vorbit la telefoane ori prin sedinte, iti doresti sa nu mai deschizi gura o saptamana.
“Imbatranesc”, te gandesti, ca si cum asta le scuza pe toate. Si asculti obsesiv cate un cantec, pana il storci de poezie.

non ho l’eta

Ai un job care iti mananca inutil de mult timp, o masina pe care o tii mai mult in fata blocului din pricina traficului bucurestean, o casa careia ii platesti darile.

Bei cafea si alcool, daca vrei poti sa te culci la 3 dimineata si in timpul saptamanii, nimeni nu-ti mai spune ce sa faci si chiar daca iti spune esti libera sa ignori orice sfat.

Ti-ai facut pofta din copilarie si ti-ai luat bicicleta. In general iti faci tot felul de pofte, in limitele bunului simt, ale salariului si ale spiritului de economie pe care nu e asa usor sa ti-l scoti din sistem.

Te intretii singura, ba la nevoie si pe altii, te speli pe dinti regulat, faci planuri de concediu, esti sigura ca te poti descurca la o adica in orice aeroport.

Ai fire albe de par pe care uneori le ascunzi fara convingere sub vopsea. Si o pisica de care ti-e atat de drag ca te miri si tu.

Ai iubit sau ai crezut ca iubesti, ai respins, ai ranit, ai suferit ca un caine, au trecut toate, ai ramas.

S-ar zice ca esti un adult functional.

Numai ca nu te simti asa.

Inca astepti dimineata aia in care sa te trezesti si sa fii altfel. Nu stii ce inseamna “altfel” asta, dar stii ca trebuie sa existe. Pentru ca acum esti tot tu, aia dintotdeauna. N-a existat nici un inainte, nici un dupa. N-ai avut nici o epifanie care sa te treaca pragul spre lumea oamenilor mari. Pe undeva, esti tot copilul care suferea ca era trimis la culcare prea devreme. Chiar daca acum adormi singura odata cu gainile, mintindu-te ca maine o sa ai mai multa energie si o sa faci nenumarate chestii interesante.

Astepti ca intr-o zi sa te demaste cineva, sa te arate cu degetul si sa spuna “dar tu ce cauti printre noi?” Astepti ca intr-o zi cineva sa-si dea seama ca habar nu ai ce faci cu viata, ca o cheltui la intamplare, ca nu ai planuri pe termen lung si nici nu ti-ai propus sa lasi vreo mostenire lumii – copii, carti, copaci plantati, nu vrei nimic in urma pentru ca nu iti pasa si nu-i pasa nimanui si ce rost are, after all.

Te gandesti uneori cu un val urias de simpatie la ce-or fi simtit ai tai crescand un copil pe la douazeci-si-ceva de ani. La cat or fi fost de haotici, speriati, la cate sfaturi binevoitoare or fi incercat sa pareze, la cate compromisuri au inghitit, la cate bucurii si-au refuzat. Te gandesti la cat de stapani pe ei pareau, la cum deciziile lor erau unicele decizii posibile, la cum abia asteptai sa cresti ca sa traiesti si tu la fel. Si iata-te acum, la ani-lumina departare.

Tu nu vrei sa-ti refuzi nimic. Trebuie sa te iubesti singura, pana s-o faca altii e cale lunga si plina de peripetii. Asa ca traiesti cu senzatia de adolescent perpetuu, egoist si jucaus. Cumva asociezi maturitatea cu un soi de sobrietate posaca. Cu a pune datoria inaintea placerilor. Si te simti atat de departe de pragul asta, si te intrebi daca o sa-l treci vreodata, de fapt, ori daca trebuie, ori daca vrei.

Si intre timp umbli prin lume, zambesti, participi la sedinte, cumperi mobila, te uiti la seriale, cunosti oameni, lasi in urma oameni, culegi castane si pietre si scoici, te bucuri, plangi pe ascuns, scrii munti de documente a caror utilitate nu ti-e nici tie prea clara, citesti munti de mailuri a caror utilitate nu ii e clara nimanui, respiri, urci dealuri imaginare pe banda de la sala, bei prea putina apa, traiesti, traiesti cum poti. Si speri ca mai toti cei din jur sunt la fel de pierduti ca si tine.

let it go

Unde-ai fost fericit altadata nu trebuie sa te-ntorci nicicand
Intoarce-te, insa, la locurile in care ti-ai ingropat nefericirea
In barul care ti-a amortit furia cu alcool
La cinematograful in care v-ati sarutat pe furis si unde n-ai mai dus pe nimeni
La cinematograful unde ai plans pentru sfarsitul care se apropia
Pe strazile cu urme de pasi ramase din noptile alea in care nu te simteai comod in pielea ta
In magazinul de unde ai cumparat ultimul cadou
In magazinul unde te-ai refugiat intr-o dimineata de sambata, cand nu va mai gaseati locul alaturi
Citeste mailurile din folderul ala pe care ti-e frica sa-l deschizi si ti-e frica sa-l arunci
Citeste si adu-ti aminte si lasa lucrurile sa se vindece
Strange din dinti si smulge bandajul

baisers voles

and there are some magic moments when a kiss feels like the first

lupta cu somnul

E aproape 2 cand inchizi ochii si te simti cumva vinovata ca ti-ai lasat doar o ora si jumatate de somn, dar astea sunt reflexe vechi, de dinainte sa descoperi ca nu exista un timp mai bun ca prezentul, ca nu mai vrei sa amani ocazii, stiind prea bine ca le vei pierde, ca bucuria e mai importanta decat oboseala. Mai uiti toate astea din cand in cand, insa ti le reamintesti acum, dupa linistea strazii in care a rasunat violoncelul langa viori, dupa momentele in care ai vrut doar sa respiri usor, pe neauzite, sa nu te misti din caldura care iti adapostea obrazul, sa nu sperii clipa, sa nu faci gesturi gresite, desi te pricepi atat de bine, atat de bine la ele. Si mai apoi, out of the blue, nelinistea viscerala, dementa, ai fi vrut sa dai noaptea pe fast-forward ca sa treaca mai repede zilele astea de departe, paranteza asta la viata (de parca viata ar fi numai acolo), ai vrut sa-ti iei la revedere ca sa poti sa spui curand bine te-am regasit.

LATER EDIT – strada:

 

In casa s-au adapostit doi tantari, sub geamuri niste cretini au jucat fotbal in inuneric, pisica si-a infipt tandru ghearele in bratul tau stang, ora de somn a trecut sfasiata marunt si linistea s-a asezat abia dupa ce a sunat ceasul, in minutele cu cel mai dulce somn din lume, cand ai cumpanit o clipa ideea de a da dracului totul si a dormi o saptamana cu telefoanele pe silent.

In forfota aeroportului treci pe langa cafeneaua din vara trecuta, te uiti lung si mergi mai departe, bei un espresso si revii cu dintii stransi, ca sa stergi amintirile cu peria de sarma, privesti dintr-un colt canapeaua rosie pe care ai zambit idiot cand ai primit cadoul de ziua ta si n-ai stiut sa vezi dincolo de el, canapeaua rosie pe care ar fi trebuit sa ramai ca sa scutesti o saptamana absurda, amesteci agale in iaurtul cu musli si te miri – why no hard feelings? Ai iertat? Ti-a trecut? Sau poate n-a contat atat de mult? Ramane numai aceasta constanta nedumerire – de ce asa si nu altfel, de ce nasol cand putea fi civilizat, pe urma te intrebi cat din viata ta s-ar putea rezuma prin “totul e complicat cand ar putea fi simplu si bine”, te intrebi daca n-ar fi cazul sa faci ceva ca sa schimbi toate astea, apoi vocea din difuzoare te cheama la poarta de imbarcare si amani raspunsul pe mai tarziu. Sau prea tarziu. Chestie de nuanta.

istanbul, not constatinopole

iti canta OMD in casti si te gandesti la cartea pe care ai citit-o demult, la mama aviatorului care a pilotat bombardierul ala acum o mie de ani, la balconul unde ai vorbit despre asta chiar cu o zi inainte, si o pozezi pe ascuns pe bona asiatica  de vizavi, cu pielea ei arsa de vant, arata de parca a venit din tundra si e inca salbatica pe alocuri, ea e Enola Gay, te gandesti, numai ca nu va afla niciodata, apoi vazduhul va inghite pe toti si oftezi resemnata in fata zilelor ce vor sa vina. O saptamana mai tarziu afli ca mama aviatorului era o doamna respectabila, americanca pur-sange, si nici macar nu te miri, asa esti de tampita mereu, traind cu convingere in filmele astea pe care ti le faci in cap, si continuand sa crezi in ele chiar si dupa ce realitatea te pocneste peste ochi.

Programul de entertainment din avion e surprinzator de bine asezonat si zapezi nesatula intre Queen, Norah Jones, Ray Charles si Depeche, ajungi la Elton John si nu te mai poti abtine, canti la telecomanda pe care o tii ca pe un microfon, And I don’t wanna go on with you like that, / Don’t wanna be a feather in your cap. Au jazz si chillout si pop si de toate, pana la urma te hotarasti la clasica si te intinzi pe cele 3 scaune cu Bolero-ul in casti, suna atat de Gershwinian incat dai replay de cateva ori, sari la folderul cu Soundtracks, apoi la John Lennon unde ramai o vreme amintindu-ti cum ti-ai inceput calatoria incoace acum o luna cu “Love me do” ascultat in noaptea aia straina, incerci sa te convingi ca “we are the people that rule the world” dar azi nu e una din zilele alea si treci mai departe, la Iarna lui Vivaldi pe care o iubesti la nebunie, dai skip la Primavara insuportabil de sprintara si asculti allegro-ul ala de vara in care ploua torential. Avionul se inclina gratios pe stanga si te uiti la casele de sub voi, sunt desenate de Breugel precum cele de pe coperta discului pe care il aveai demult, mai incolo sunt insule al caror nume nu il stii si salupe ce brazdeaza albastrul si le tragi in poza pentru ca momentul ala are un soi de frumusete pura, cu muzica curgandu-ti in casti, telefonul declanseaza cu zgomot si avionul se redreseaza lent, elegant, ca un animal mare si bun pe care ai vrea sa-l mangai pe grumaz.

Marea de jur imprejur sub voi, cate un vapor ici-colo, si un adagio de vara melodramatica, vezi apa cum se apropie incet de aripa, micii berbeci de spuma alburie, “o sa murim” te gandesti si e pentru prima data cand nu iti pare rau, nu te gatuie panica, totul e atat de cinematografic, de firesc, de perfect asortat incat nu te-ai putea impotrivi acum, cand botul avionului amusineaza valurile in rotocoale prelungi. Uite-ti vacanta de vara, Adelo, cum altfel ai fi vazut frumusetile astea, si-apoi te intrebi deodata de ce nu mai aterizati, te intrebi daca apa e rece si rea si straina, te intrebi cum ai simti impactul, lumina se schimba brusc, hubloul tau se deschide in alt unghi si marea e pielea intunecata a unui trup urias, nesfarsita, brazdata de riduri marunte, mai veche decat timpul, ce dracu esti tu de fapt pe langa ea si ce rost are sa-ti bati capul. Ti se pare brusc ca Vara a devenit bucata ta favorita si iti simti lacrimile tasnind fierbinti, fara sens, le gusti pe furis cu varful limbii si e bine, oboseala fuge cu ele, vinul rosu baut pe nerasuflate mai devreme fuge cu ele, ultima luna fuge cu ele si tu numeri servetelele in care iti sufli nasul fara pic de jena.  Nu mai renunti la casti pana nu simti rotile cauciucate zdruncinand pamantul si atunci ti-e teama ca s-a dus dracului magia dar auzi vocea apatica a stewardesei susurand in difuzoare “when leaving the plane, please make sure to take all your longings with you”, iti inghesui nostalgiile langa tigarile din ghiozdan si cobori in zarva Istanbulului pe care, iata, il vezi iarasi numai din aeroport.

la piel que habito

Iti aduci aminte senzatia de izolare indaratnica din primii ani de facultate. Reactia clasica in fata unui mediu perceput ca ostil – un soi de pozitie fetala constand in timp mult petrecut intre 4 pereti, ore pierdute in fata televizorului, butonand abulic, devorat lacom de seriale. Agatata de webchat, de oamenii de acasa, de orice te poate face sa uiti realitatea inconjuratoare, de orice poate face vremea sa treaca mai usor. Prezentul nu exista, doar asteptarea. Traiesti in expectativa, te pricepi bine la asta.

Zborul de intoarcere nu iti da voie sa dormi, curelele rucsacului iti daie umerii dureros dimineata, cand te ustura ochii pe culoarele aeroportului din Istanbul si rontai mostre de rahat turcesc care sa-ti indulceasca espresso-ul tare. Fiecare pas devine greu, exasperant, asteptarea e atat de aproape de final incat nu mai stii ce sa te faci, ai epuizat orice rezerva de rabdare si totul te enerveaza in jur, de la mancarea nasoala din avion pana la vocile pasagerilor, banda de bagaje invartindu-se in gol, nesomnul de dupa.

Doua ore de toropeala intr-o garsoniera incalzita de soare care prelungeste provizoratul hotelului, dushul de dupa, soarele care te bate in crestet la Unirii. Palmele iti transpira cand alergi pe scarile metroului, iti pierzi suflul si odata cu el jumatate din vocabular, jumatatea misto si relaxata, jumatatea calda si jucausa, ramai cu un zambet cretin, fumezi fara sa stii de ce, de dragul unei pauze, taxiul opreste la scara blocului si te simti, in fine, acasa.

E doar o iluzie. De data asta tu esti musafirul, si iesi pe usa usor nauca, zapacita de vizita la Mega Image unde rafturile fusesera rearanjate in lipsa ta, te misti nesigur, ca intr-un vis din ala in care toate lucrurile sunt nitel off, In care peretii casei sunt vopsiti cu alta culoare decat stiai tu, cheia nu ti se mai potriveste in usa casei, cel mai bun prieten nu-si mai aduce aminte de tine. Mici amanunte nelinistitoare care se muleaza peste o aparenta de realitate si te scot din minti.

Asa ca incerci sa asezi totul la loc cu ajutorul alcoolului. El ar trebui sa-ti fixeze imaginea, sa-ti ia ceata de pe ochi, sa te readuca cu picioarele pe pamant solid. Primul pahar nu ajuta, nici combinatia de dupa, urechile ti se infunda in curtea plina de oameni, esti brusc singura cu gandurile tale in toata forfota din jur, nu recunosti pe nimeni, totul iti e cumplit de strain in afara de palma calda care te atinge uneori pe umeri, pe spate, asa ca ti-e teama sa te indepartezi de ea ca sa nu te pierzi cu totul in intunericul de-afara, in intunericul dinauntru, in fumul de tigara si muzica nedansabila, in paharele de cuba libre date pe gat desi nu-ti place amestecul de rom cu cola, dar nu mai conteaza oricum. Te simti tampita si tacuta, lumina felinarelor albe reflectate in lac iti raneste retina, ai vrea sa te intinzi pe iarba si sa ramai acolo si sa tot asculti, apoi foamea iti da branci mai departe, pe aleile din Centrul vechi lumea inca danseaza, si tie ti se pare ca e ora aia din noapte cu now or never, si ti se pare ca alegerea a fost deja facuta in numele tau cu un verdict pe jumatate in gluma, pe trei sferturi in serios, niciodata n-ai inteles de fapt cum e asta cu cojones pentru ca gandesti prea mult inainte, oare ce-ar vrea x, oare ce simte y, nu ca altora le-ar pasa prea tare ce simti ori gandesti tu, dar asta nu schimba situatia cu nimic. Si iti aduci aminte de anii in care n-ai indraznit niciodata sa spui “it’s my way way or the highway”, convinsa ca alegerea n-are cum sa te avantajeze. Si-a doua zi e mahmureala si ciudat, un pat inca strain, un loc brusc stramt si nesatisfacator, ore bizare care se scurg precum melasa, berea chioara la draft, somnul chinuit de dupa, scaunele scorojite si limonada de care nu te mai saturi. Cocktailul cu ghimbir e gustos dar iti amorteste limba si creierul, un colt de cap incepe sa doara acut de parca se pregateste sa nasca lumina, te uiti pe geam peste umarul cuiva la lumea de afara care curge neincetat pe trotuare, nu gasesti nimic interesant de spus si privesti micul schelet de plastic din vitrina carciumii, te intrebi cum o sa mori, cand, de ce, cu cine, fara cine, nu poti sa rostesti nimic din toate astea, resimti tacerea de la masa ca pe o patura uda care te apasa peste umeri si te hotarasti sa schimbi locul, sa schimbi norocul. Durerea de cap vine cu tine, credincioasa. Din nou in curtea aglomerata, din nou figurile straine pe care le saluti totusi pentru ca ati facut cunostinta cu o seara inainte, ce-aveti sa va spuneti, te intrebi, nimic probabil, te duci dupa o cola fara zahar si o vezi pe M. la coada, mori de fericire, carevasazica uite n-am innebunit de tot, oamenii astia inca exista si am sa-i regasesc, afara esti din nou stinghera si sticla mica de suc e imposibil de dat gata, nu te-ai mai simtit asa in plus de multa vreme si hotarasti ca ai varsta la care nu e cazul sa o mai arzi in felul asta, pleci, apoi regreti ca ai plecat prea brusc, dar capul iti pulseaza in culori si oboseala te sufoca si ce va fi va fi, iti spui in timp ce bei al treilea pahar cu apa de la chiuveta pe canapeaua inca nedesfacuta pe care o urasti cu toate puterile tale.