Category: pe timpan

prozac [29]

E o dimineata random de marti in septembrie, te gandesti la bucata din Vivaldi pe care ai auzit-o aseara intr-un film, si cu ani in urma intr-un avion, cauti pe Spotify o varianta care sa-ti convina si nu gasesti niciuna, de la Mari Samuelsen ajungi la Max Richter si la soundtrack-ul superb de la un serial asijderea, si odata cu muzica aerul se schimba brusc, cobori din autobuz in vantul proaspat, recisor, iti amintesti ca “life starts all over again when it gets crisp in the fall” si ti se pare ca respiri mai adanc, nici nu stii daca sa plangi sau sa zambesti tamp la tot ce e in jur, ai imbratisa toti trecatorii, biciclistii care coboara pe Rue de la Loi, functionarii patrunsi de propria importanta care tropaie cu costumele si servietele lor, o tai prin parculet si te bucuri de verdeata cu aparenta haotica, treci zambind pe langa sotronul cu dale de mozaic, te duci spre birou and you don’t hate it and it’s a magical moment that you want to save in a time bubble. Asa ca il notezi aici.

Advertisement

kiss the meaning goodbye

Tramvaiul zdranganea indiferent si incercai sa nu mai numeri statiile pana acasa, si incercai sa nu respiri pestilenta din jur, si incercai sa nu contabilizezi orele pierdute pe drumuri, si cautai ceva in geanta, si nu te descurcai in micul haos de maruntisuri, si te gandeai rusinata ca intr-o buna zi, cand te faci mare, o sa fii mai ordonata, o sa pui lucrurile in buzunarase separate, o sa ai mereu o sacosa de rezerva, o oglinjoara, o cheie franceza, in fine, ce mai au femeile prin posetele lor misterioase si grele. Si-apoi ti-ai amintit ca erai mare deja.
In fiecare zi constati ca se poate trai si altfel decat ai vazut acasa. Ca nu exista corect sau gresit, exista doar cum poate fiecare, exista doar cum are chef fiecare, si nu se prabusesc cerurile daca nu iti stergi pantofii de praf cum intri in casa, daca nu despachetezi valizele de cum te intorci de la aeroport, daca nu stergi tacamurile de cum s-au zvantat in uscator.
Si ca nimic nu conteaza de fapt. Nimic, nimic, nimic.
Urai uniformele si numarul matricol. Acum vii la birou in fiecare dimineata cu o cartela de plastic atarnata de gat si nu mai zici nimic.
Please enter your conference number followed by the # key.
Please enter your conference pin followed by the # key.
Hi all.
Best regards.
Please find attached.
FYI.
A.S.A.P.
See below the minutes of the meeting.
Nu ti-ai imaginat vreodata ca asa o sa-ti umpli zilele. Zeci de cladiri in jur, sute de birouri, mii de oameni care trimit milioane de mailuri, acest ping-pong de cuvinte, fug ca am un call, fa si tu un webex, iti trimit ultima versiune de document. Uneori te izbeste absurditatea completa a actiunilor tale, lipsa fundamentala de sens, dorul de ceva groaznic de concret care sa iasa din mainile tale in locul suvoiului astuia de vorbe, niciodata suficient de bun / de clar / de complet. Te gandesti ca daca ar veni apocalipsa v-ar lua dracu pe toti, nimeni nu mai stie sa faca un foc, sa reinventeze electricitatea, nu stii cum functioneaza cele mai banale obiecte de care te lovesti in jur, singurul contact cu realitatea e oala de ciorba pe care o ai pe foc – de data asta o sa iasa un produs finit, ca de data asta nu esti numai un facilitator, o rotita, o piesa de schimb.
De la un punct incolo toate muzicile ti se par la fel. Concertele – obositoare. Bautele – mereu la fel. Socializarea – o corvoada. Sa iti storci creierul in cautarea unui subiect de conversatie, dumnezeule. Ai acelasi playlist in telefon de vreun an si jumatate si habar n-ai cu ce sa-l schimbi. Stai uneori la masa cu oameni si numeri in gand de cate replici n-ai mai spus nimic. Nimeni nu pare sa sufere. Ce cretina erai la tinerete, cand ti se parea ca trebuie sa ai mereu ceva inteligent de plasat in conversatie. Dupa 6 ore de vorbit la telefoane ori prin sedinte, iti doresti sa nu mai deschizi gura o saptamana.
“Imbatranesc”, te gandesti, ca si cum asta le scuza pe toate. Si asculti obsesiv cate un cantec, pana il storci de poezie.