Take This Waltz [2011]

Ce am inteles eu din filmul asta:
Margot si Lou se iubesc, nu-i vorba. In stilul lor de cuplu rutinat, care isi are ritualurile si glumitele de dimineata, mangaierile si alinturile. Da, poate el se concentreaza prea tare pe mancarea de pe aragaz si prea putin pe gesturile de flirt ale sotiei. Da, poate ea e prea jucausa atunci cand el nu-i in the mood. Dar se iubesc. Asa, in felul lor. E multa tandrete in gesturi, multa caldura. Nu prea mai e pasiune, ce-i drept. Pofta nu prea mai e. Atingerile sunt mai degraba caline decat lacome. Nici unul nu mai are priviri hamesite. Daca o fi avut vreodata. Sunt doi prieteni buni care impart o zona de intimitate. Si-atat. Lou isi vede de cartea lui de bucate, Margot rumega o anume neliniste. Tot calmul existentei lor zbarnaie de tensiune. Terenul e pregatit pentru drama, lipseste doar o scanteie. Adica Daniel – artist, inteligent, impertinent si sexy, provocator, cu totul nou. Mai ales nou. E un alt inceput, este iarasi febra aia imbujorata, dorinta, rasuflarea taiata de cuvintele lui in care iti spune cum ar vrea sa te aiba. Si-atunci? Sa alegi siguranta sau incertitudinea? Confortul unei familii numeroase si al unei existente asezate sau riscul unui viitor excitant dar nu-se-stie-cat de durabil?
Lucrurile noi se invechesc si ele, Margot, asculta-ti cumnata alcoolica, singura care iti anticipeaza miscarile, asculta-le pe batranele de la piscina orasului, cu trupurile lor diforme, care stiu cum trece viata, lucrurile noi se invechesc si farmecul se duce. Si totusi. La dracu, duca-se, invecheasca-se, tocmai de-aia o sa musti din ele cu pofta acum, repede, cat sunt proaspete si stralucesc si par altfel decat ce-ai avut mai inainte si crezi ca vor dura o vesnicie. Lasa-te, Margot, in voia caruselului astuia ametitor precum masinutele de balci in care ti-a tresarit inima pe muzici nostalgice de anii ’70 – video killed the radio star precum tot noul ucide mai-vechiul, cursa se termina brusc intr-o zi, magia se duce, ramai clipind nesigur in lumina cruda a zilei, dar ai trait, Margot, ai trait si vei fi impacata cu tine dupa ce ranile se vor inchide, dupa ce nelinistea va reveni, iubesti dragostea, Margot, si nu e nimic ingrozitor in asta.
Ce ar trebui sa intelegeti voi despre filmul asta:
Ca e bine filmat si jucat. Ca e indie, dar foarte digerabil. Ca e cu drama reala dar deloc plangacios. Ca e romantic, dar nu dulceag. Ca are Cohen si Feist pe soundtrack si asta e, in sine, o recomandare. Ca Michelle Williams e  o actrita din ce in ce mai buna, iar Seth Rogen poate fi si altceva decat protagonist de comedii usoare. Ca Sarah Polley se joaca de-a trecerea timpului intr-o filmare panoramica de 360 de grade care devine un moment de cinema misto. Ca nu e un film perfect, dar e tandru si sensibil si dureros pe alocuri si cu siguranta merita vazut.

imdb
Regia: Sarah Polley
Cu: Michelle Williams, Seth Rogen, Luke Kirby

Splice [2009]

Din cand in cand savantii fac lucruri trasnite, si e cumva reconfortant sa vezi ca doua staruri ale manipularii genetice o dau in bara la fel de nonsalant ca noi ceilalti, cu iq-ul ceva mai mic. Asta patesc Clive (Adrien Brody) si Elsa (Sarah Polley), doi tocilari geniali din laboratorul NERD (Nucleic Exchange Research & Development), atunci cand decid sa duca la capat un experiment riscant, combinand genele mai multor specii cu ADN uman. Totul de dragul stiintei, desigur, in cautarea unei proteine miraculoase care ar urma sa vindece mai toate bolile pamantului, de la cancer la Alzheimer (filmul e destul de vag in directia asta si, de fapt, nici nu ne pasa prea tare. Panaceul e doar o conventie).
Rezultatele experimentelor precedente au fost niste creaturi informe cu aspect obscen-mucilaginos, botezate ironic Ginger si Fred – “ce dragut e”, exclama Elsa incantata, la “nasterea” lui Fred, pe care Vincenzo Natali alege sa o filmeze din perspectiva creaturii. Familia Frankenstein e multumita de incercarile de laborator, insa sponsorii – o multinationala farmaceutica lacoma, ca orice corporatie – asteapta rezultate mai concrete. Asa ca Elsa incearca sa le livreze. Si se trezeste cu un mic monstru amintind de Alienii lui Ridley Scott. Un monstru cu complicatii la nastere, pe care il astepti in orice clipa sa-si infiga dintii ascutiti in jugularele “parintilor”, improscand su sange peretii de sticla ai laboratorului, ca in orice horror respectabil. Cand colo, creatura creste intr-un minut cat altii intr-o luna si se transforma intr-un hibrid ciudatel, cu picioare de gaina si craniu quasi-humanoid, care gangureste speriat intr-un colt, gadiland instinctele materne ale Elsei. Aceeasi Elsa care refuzase sa procreeze un mostenitor pentru Clive, dar care acum imbratiseaza cu tot entuziasmul acest nou-nascut monstruos – in fond un bebelus-experiment sortit sa imbatraneasca si sa moara rapid e mai usor de gestionat decat un copil “de-adevaratelea”. Creatura e botezata Dren (pentru ca, inzestrata fiind cu o anume doza de ratiune, a invatat sa scrie “NERD”, citind de pe tricoul mamei sale), imbracata cu o rochita, hranita cu dulciuri si tratata cand ca un animalut de casa, cand ca un copil naravas.
Clive e ceva mai circumspect cu micul monstru, si nu se arata prea zelos in indatoririle de parinte, ba chiar incearca, in disperare de cauza, sa inece creatura cuprinsa de febra – numai pentru a constata, surprins, ca Dren poate sa respire si sub apa. Nu-i de mirare, asadar, ca hibridul de pasare, om si amfibie, cu aripi de inger si coada de diavol-scorpion, il va privi cu suspiciunea unui animal care simte ca nu este dorit. Asta pana cand rolurile in familie se inverseaza, mama devine elementul cicalitor care te pune sa faci lucruri plicticoase si iti interzice animalele de companie (de frica sa nu le sfasii intr-o buna zi), iar tatal te invata ce-i muzica si dansul, declarandu-ti ca te iubeste – teren propice pentru incoltirea unui frumusel complex Electra.
Actiunea devine in scurt timp previzibila, insa Dren, combinand imaginile generate pe computer cu interpretarea reusita a Delphinei Chaneac, ramane o creatura cu o frumusete stranie, nelinistitor de umana, inspirand oroare si fascinatie, duiosie si repulsie, desprinsa parca din viziunile lui Guillermo del Toro (care se numara, dealtfel, intre producatorii filmului). Temele abordate, dincolo de recuzita sangeroasa a genului (bioetica, stiinta conditionata de banii corporatisti, dar mai ales dinamica instabil-freudiana a relatiilor de cuplu), ridica filmul deasupra horror-urilor de duzina cu care ne-a obisnuit Hollywood-ul in ultima vreme. “Splice” cocheteaza serios cu drama psihologica, e inteligent realizat si bine jucat. Si merita vazut.

imdb
Regia: Vincenzo Natali
Cu: Adrien Brody, Sarah Polley, Delphine Chanéac