Captain America: Civil War [2016]

Razbunatorii din familia Marvel evolueaza de la o adolescenta hormonal-aventuroasa catre o maturitate problematica: viata de adult inseamna sa intelegi consecintele propriilor fapte, sa-ti asumi victimele colaterale, sa accepti ca nu exista bine absolut ci doar bine cu nuante de gri. Sa iei in carca povara nesuferita a responsabilitatii. E, in general, zona aia pe care filmele de actiune aleg s-o lase deoparte, precum bucata din poveste care se intampla dupa “au trait fericiti impreuna pana la adanci batraneti”.
O zona pe care, anul asta, o exploreaza si eroii DC Comics in „Batman v Superman: Dawn of Justice. Asemanarile nu se opresc aici: in universuri paralele, Bruce Wayne (Batman) si Tony Stark (Iron Man) sunt macinati de traumele copilariei, de moartea parintilor, de vinovatie, neputinta si regrete tardive. Amandoi se lasa manipulati de cate un personaj negativ care si-a pus in minte sa invrajbeasca pozitivii si sa-i lase sa se distruga intre ei. Dar spre deosebire de acel Lex Luthor dement al lui Jesse Eisenberg, ce parea manat de o curiozitate de copil care scormoneste un musuroi de furnici ca sa se amuze de haosul creat, cel al lui Daniel Brühl are o motivatie profund personala, aproape justificabila. Si, spre deosebire de „colegul”sau miliardar, Tony Stark stie sa recunoasca atunci cand greseste, nu isi revizuieste opiniile doar pentru ca pe mama adversarului o cheama la fel ca pe maica-sa (really, Hollywood?). In plus, eroii Marvel au doza de auto-ironie necesara ca sa ii salveze de ridicol si justificari mai nuantate pentru pozitia morala pe care o adopta. Iron Man si sustinatorii sai sunt de parere ca Razbunatorii s-ar descurca mai bine sub supraveghere ONU din pricina ca asta ar da mai bine la public, asigurandu-le totodata spatiu de manevra, nu pentru ca autoritatile guvernamentale ar fi mai de incredere decat Capitanul America. Iar Capitanul, la randul lui, alege sa ramana in afara controlului institutional pentru ca asa isi poate ajuta prietenul din copilarie.
Pana si confruntarea intre cele doua tabere are fata umana: scena de lupta de pe aeroport e o parada spumoasa de super-puteri, actiune si umor, dar eroii astia sunt mai intai prieteni si apoi adversari, asa ca se pocnesc cu masura, in fond ce-ar trebui sa atarne mai greu, afectiunea ori principiile?

imdb
Regia: Anthony Russo, Joe Russo
Cu: Chris Evans, Scarlett Johansson, Robert Downey Jr.

The Avengers [2012]

Expozitiunea (fixeaza spatiul, timpul, unele personaje si imprejurarile conflictului): niste alieni rai trimit pe Pamant un zeu scandinav ca sa fure o sursa de energie perpetua [un cub albastru-stralucitor care se cheama Tesseract, dar nu va bateti capul cu asta]. Il cunoastem astfel pe Loki [in mitologia Marvel e fratele lui Thor, in mitologia clasica e un pic altceva], apoi pe super-eroii destinati sa-l infrunte – The Hulk, Captain America, Iron Man si Thor insusi, cu ciocanul lui cu tot. O parte introductiva necesara, dar lungita pana undeva spre granita plictiselii, in cazul meu.
Intriga (momentul in care se declanseaza conflictul intre personajele naratiunii): Razbunatorii au orgolii cat casa si, in general, nu se descurca bine la jocul in echipa. Asa ca, pana sa-si flexeze muschii impotriva dusmanilor comuni, se inteapa o vreme reciproc cu sageti verbale. Aflat “intamplator” in Germania, Loki tine un discurs despre rasa umana destinata supunerii in fata unor fiinte superioare, despre cum e mai simplu sa traiesti renuntand la libertate etc. Din mijlocul multimii ingenuncheate se ridica un mos care, vezi bine, supravietuise ororilor razboiului, si-acum nu se temea sa infrunte un Hitlerjugend-ist intarziat. In caz ca nu v-ati prins, totusi, de trimiterea la arieni / fascism / etc., Captain America subliniaza ideea ceva mai tarziu. Si o ingroasa bine, cu toata seriozitatea frezei lui de american self-righteous. Doar Iron Man ce mai scoate cate o gluma misto, in rest eroii sunt cam praf.
Desfasurarea actiunii (prezinta intamplarile cronologic): echipa Bunilor pleaca in cautarea echipei Railor ca sa recupereze Tesseractul si sa elimine amenintarea extraterestra. Amenintare care se concretizeaza brusc prin intermediul unor fiinte semi-robotice [daca ati vazut “Battlestar Galactica” stiti ca vorbesc de Cyloni, doar ca aici ii cheama Chitauri] picate literalmente din cer printr-un portal inter-stelar. Si da-i si lupta si da-i si lupta cu alienii metalici care cum poate – cu pumnul, cu pistolul ori cu sageata.
Punctul culminant (momentul cel mai tensionat al conflictului): nu m-am prins care ar fi exact. Probabil momentul in care Razbunatorii par coplesiti de situatie si le sare Stellan Skarsgaard in ajutor, revenit din spalarea pe creier la care il supusese mizerabila zeitate pagana.
Deznodamantul (momentul rezolvarii conflictului): toate lumea stie ca binile invinge. Stiam si eu, stiati si voi. Asa se intampla si de data asta. Dupa care super-eroii se cinstesc cu o saorma [moment apreciat deplin de publicul romanesc, consumator avid de delicii cu usturoi].
Concluzie: Cam lung, usor boring pe alocuri, nimic cu-adevarat special la secventele de actiune executate, altminteri, constiincios si cu aerul ca au fost extrem de costisitoare. Iar Scarlett Johansson joaca la fel de prost ca de obicei [poate o parte din public o considera futabila si asta mai compenseaza cate ceva]. => film de consumat cu popcorn si o doza buna de indulgenta.

imdb
Regia: Joss Whedon
Cu: Robert Downey Jr., Chris Evans, Tom Hiddleston

Sherlock Holmes: A Game of Shadows [2011]

In prima serie m-am amuzat cu Downey Jr. si scenele lui de lupta anticipate-apoi-aplicate, am inteles ca Ritchie face fix ce stie el sa faca, transformandu-l pe tipul ala cu pipa intr-un bataus de cartier cu muschi asortati la limba muscatoare, ma rog, a fost entertainment lejer, agreabil. Acum asteptam ceva nou, dar e aceeasi reteta cu decoruri filmate delicios, cu micile intepaturi Holmes-Watson si valsul lor in doi gandit sa dea duduile pe spate, cu un malefic al dracului de malefic si iar bombe explodand, si iar deductii la limita bunului simt, si iar o intriga din care lipseste suspansul, asa incat cele 2 ore si ceva ale filmului necesita un efort de vointa intens ca sa nu atipesti in fotoliile comode din sala de cinema, precum o mamaie care impleteste macrameuri uitandu-se la Hallmark.

imdb
Regia: Guy Ritchie
Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Noomi Rapace

Sherlock Holmes [2009]

Departe de versiunea scrobita a acelui Sherlock Holmes cu care ne-au obisnuit precedentele transpuneri cinematografice ale romanelor lui Conan Doyle (in special ecranizarile BBC), personajul creat de Guy Ritchie pastreaza doar o anume doza de umor britanic muscator, intorsatura eleganta a frazelor si deductiile stralucite, bazate pe un fin simt al observatiei. Observatii la care regizorul ne face de fiecare data partasi, prin flash-forward-uri ori prim-planuri revelatoare.
Robert Downey Jr. e adorabil in pielea detectivului din Baker Street, dar am fi preferat sa-l vedem ametit de prea multe ganduri si nitica cocaina, iar nu de pumnii adversarilor, incasati in niste lupte de strada coborate direct din “Snatch”. Sherlock-ul lui viseaza in slow-motion la crosee de dreapta si lovituri la ficati, la oase frante si maxilare dizlocate, expunand cu accentul lui impecabil un soi de lectie de anatomie a la Jackie Chan – probabil Ritchie l-a vrut o combinatie perfecta de intelect si machism, cu accent mai degraba pe flexarea muschilor decat pe sclipirea neuronilor.   Din fericire doctorul Watson (Jude Law) nu e “imbogatit” cu cine stie ce trasaturi de caracter fistichii, adaptate timpurilor moderne, si ramane companionul sobru, elegant al unui geniu usor cam sleampat, prietenul cel mai bun si tovarasul de aventuri fara de care Sherlock nu poate si nu vrea sa se descurce. Atat de mare este disperarea cu care Holmes se agata de viata lor comuna de holtei, incat puteti interpreta relatia lor si in cheie homoerotica, dupa gust .
Principala problema a filmului este insa povestea, intriga cu tenta supranaturala in care lordul Blackwood incearca sa ia in stapanire omenirea cu ajutorul magiei negre. Totul are iz de conspiratie masonica mixata cu elemente de “Codul Da Vinci”, incantatiile vrajitoresti deasupra trupului unei tinere menite sacrificarii amintesc de vremurile bune ale lui Indiana Jones, insa STIM ca supranaturalul nu este posibil, STIM ca Sherlock va gasi si demonta mecanismele bine ascunse in spatele norilor de fum, STIM ca ratiunea va triumfa, demonstrand ca “atunci cand elimini tot ce este imposibil, orice ramane, oricat de improbabil ar fi, trebuie sa fie adevarul”.
Ce ne ramane noua este un film de aventuri, cu o imagine reusita si decoruri migaloase, cu actori care (se) joaca cu placere intru desfatarea publicului, insa nimic mai mult. Doar un pre-quel la povestea urmatoare, a confruntarii dintre Holmes si nemesisul lui, profesorul Moriarty. Si e pacat, pentru ca ar fi putut iesi ceva mai mult. Ceva mai bine.

imdb
Regia: Guy Ritchie
Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Rachel McAdams