Denial [2016]

A fost sau n-a fost? Despre Holocaust vorbim, oricat vi s-ar parea de stupid ca o asemenea oroare poate fi pusa la indoiala. Poate ca “post-truth” o fi cuvantul anului 2016, dar optiunea de a ignora faptele in favoarea unui discurs care zgandare emotii si confirma prejudecati nu e o chestie noua. Dupa cum nu e noua nici doza de tupeu care insoteste genul asta de exercitii, invocarea libertatii de exprimare ca aparare a dreptului la minciuna si atacarea adversarilor atunci cand indranesc sa te contrazica. David Irving, un scriitor cu pretentii de istoric, a mers pana acolo incat, atunci cand Deborah Lipstadt l-a acuzat de manipulare, falsificare a documentelor si negare a Holocaustului, a dat-o in judecata si pe ea, si pe editura care a publicat-o (Penguin Books). “Denial” e povestea acestui bizar proces de calomnie, in care acuzata a fost nevoita sa-si probeze nevinovatia – aparent sistemul juridic britanic nu functioneaza asa cum stim din filmele de Hollywood, “innocent until proven guilty”.
Dincolo de subiectul dureros de actual, e un film sobru si bine jucat – chiar daca putem banui finalul, tensiunea e construita plauzibil, fara melodramatisme or pledoarii lacrimogene. Fapte seci si o justificare e verdictului pe mai bine de 300 de pagini. Justice at its best.

imdb 
Regia: Mick Jackson
Cu: Rachel Weisz, Tom Wilkinson, Timothy Spall

360 [2011]

Pe Meirelles l-am iubit la “Cidade de Deus”. Pe Morgan l-am admirat la “Frost / Nixon” ori “The Queen”. Rachel Weisz, Anthony Hopkins si Jude Law veneau sa completeze ceea ce ar fi trebuit sa fie o minunatie de film, destept si emotionant. Nu mi-am inchipui ca poate iesi o asemenea plictiseala rece, pretentioasa si seaca pana in maduva peliculei. Subiectul “butterfly effect” a fost abordat cu mult mai multa inspiratie in alte povesti (“Babel”, Crash” etc. etc.). Aici e doar un exercitiu de montaj, si ala nereusit, care reteaza abrupt povestile, nu le permite sa se dezvolte ori sa se adanceasca, nu ne da timp sa empatizam cu personajele. In schimb aglomereaza laolalta continente diferite si muzici in vreo 3-4 limbi pentru ca e o treaba multiculturala, ma-ntelegi, unde o prostituata slovaca declanseaza criza de constiinta a unui englez, eveniment in urma caruia nevasta acestuia renunta la aventura cu un tanar brazilian, tanar pe care il paraseste si iubita oficiala, iubita care se intalneste in avion cu alt englez plecat in America in cautarea fiicei lui demult disparute, englez care participa la o intalnire a alcoolicilor anonimi la care se afla si o rusoaica, traitoare in Paris, al carei sot e soferul personal al unui mafiot, mafiot care sfarseste in pat cu prostituata slovaca de la inceput.
Ati ametit? Si eu. Cred ca au fost vreo 5 minute ok in care Hopkins a jucat ca si cum si-ar fi amintit ce inseamna asta. In rest – boring, mega-boring, ultra-boring. Plus metafora cercului care ni se baga pe gat cu forta, doamne sfinte. De ocolit.

imdb
Regia: Fernando Meirelles
Cu: Rachel Weisz, Anthony Hopkins, Jude Law

Dream House [2011]

Prima jumatate de film se desfasoara pe tiparul unui thriller clasic – o familie americana model se muta in ceea ce pare a fi casa de vis dintr-un orasel de provincie. Adio stresul jobului, adio strazi aglomerate, bine ati venit in tinutul curtilor cu gazon si al garduturilor de scanduri varuite. Numai ca lucrurile incep sa scartaie curand – vecinii sunt dubiosi, un necunoscut bantuie pe la geamuri speriind copiii, in subsol isi face veacul o ceata de adolescenti pseudo-satanisti. Desigur, casa de vis a fost scena unei crime. Am mai vazut din astea, e ok, lucrurile se desfasoara lent dar nu lipsit de logica. Pana la punctul in care o cotim vertiginos spre chestii psihologice, dedublari de personalitate, iluzii maniacale etc. etc. Nici alea n-ar fi complet lipsite de sens, dar finalul o da cu mucii in fasole si explicatia crimelor e nu doar usor idioata, ci si turnata abrupt, lipta cu pelicanol. Craig e singurul cu un rol mai de doamne-ajuta, Weisz si Watts se irosesc, la fel ca minutele mele macinate degeaba in fata ecranului.

imdb
Regia: Jim Sheridan
Cu: Daniel Craig, Rachel Weisz, Naomi Watts

The Lovely Bones [2009]

Peter Jackson ia o carte buna, o insiropeaza din belsug, o coloreaza cu LSD si o transforma in colectie de wallpapers. Degeaba joaca actorii binisor, povestea nu se incheaga, tonul oscileaza intre horror de serie B, melodrama adolescentina si “Ghost”-varianta psihedelica. Moartea, dragi tovarasi, e prilejul ideal pentru un acid trip in Disneyland.

imdb
Regia: Peter Jackson
Cu: Mark Wahlberg, Rachel Weisz, Saoirse Ronan

salutari din Sinaia

… marca Rachel Weisz

nu stiu daca o fi calcat pe la Peles sau mixul s-a petrecut pe ecranele albastre & pixeli, oricum filmul (“Brothers Bloom”) nu e o mare branza, are cateva secvente amuzante si o japoneza interesanta, ceva clisee despre escroci buni si escroci rai, Adrien Brody inevitabil in rolul unui sensibil, anyway, apare si Cazinoul din Constanta pe post de cladire parasita – dupa cum arata zilele astea (geamuri sparte, rugina, ziduri imbibate de pipi pe la colturi) nici nu l-au “machiat” prea tare

IMG_8705_resize