Labor Day [2013]

Aparent, sindromul Stockholm e mai usor de acceptat atunci cand rapitorul e un mascul bine facut si bun la suflet, priceput la copt placinte si reparat diverse prin casa, iar victima e o dama depresiva, divortata, care a visat mereu la cineva care sa-i impartaseasca pasiunea pentru viata si dans. Fara umor, cu subploturi insuficient dezvoltate si usor ridicole, “Labor Day” e un siropel asexuat pentru gospodine frustrate. Pacat de Kate Winslet, care ar fi ok si daca ar juca in scenete umoristice cu Stela si Arsinel.

imdb
Regia: Jason Reitman
Cu: Kate Winslet, Josh Brolin

Carnage [2011]

Adaptare cam stangace dupa o piesa de teatru, cu un careu de actori altminteri grozavi care, de data asta, livreaza dialoguri rigide. Intr-un spatiu vag claustrofobic ce tine personajele la un loc precum o plasa de paianjen din zona crepusculara. Doua familii din paturi sociale diferite – de o parte un avocat dependent de telefonul mobil si o doamna agent de bursa, de cealalta un comis-voiajor de obiecte casnice marunte (clante, manere si mecanisme de tras apa la toaleta) si o pseudo-scriitoare cu fantezii boeme. Doi copii care se bat in parc. Doua atitudini diferite fata de educatie.
Conversatia politically-correct din primele minute se transforma treptat in atacuri la jugulara, ajutata si de o sticla de whisky bun. Am ras de cateva ori, sunt replici incisive si umor caustic, dar overall se simte o doza puternica de artificial. Si in glasul mieros-jignitor al lui Waltz, si in agresivitatea beata afisata de Winslet. Cumva Foster pare mai din rol, chiar imi pot imagina ca in real life ar face crize de isterie daca cineva i-ar deranja albumele de arta aranjate cu grija pe masuta de cafea. Si, culmea, Reilly se descurca cel mai bine.
Probabil ar arata mai convingator pe o scena. Pe ecran n-a iesit tocmai o capodopera. Pacat.

imdb
Regia: Roman Polanski
Cu: Kate Winslet, Jodie Foster, Christoph Waltz, John C. Reilly

Revolutionary Road [2008]

A fost odata ca niciodata o poveste de dragoste care i-a prins in mreje pe Frank (Leonardo DiCaprio), baiat sarac dar ambitios, si April (Kate Winslet), o fata fermecatoare ce visa sa devina actrita… Si au trait fericiti pana la adanci batranete… Sau nu. Sam Mendes ne poarta brusc dincolo de granita basmului, in zona in care rutina si frustrarile incep sa sape marunt dar sigur casa de piatra a cuplurilor: aspiratiile actoricesti ale lui April nu se implinesc, iar un sot zambitor care incearca sa te consoleze este tot ce poate fi mai enervant. Asa ca ii arunci in fata toate rautatile posibile, pentru ca e singurul cu care te poti razboi, singurul la indemana ca sa-ti primeasca palmele si dispretul. Fireste, iti aduci inca aminte de vremea cand erati fermecati, cand impreuna puteati infrunta universul, cand va simteati in preajma unui destin maret. Unul care sa va duca departe de suburbiile conventionale ale Americii anilor ’50. Departe de banalitatea si cumsecadenia exasperanta a cuplurilor traditionale din jur.

Dar se intampla ca un copil vine neanuntat, si-atunci tot ce poti face e sa mimezi schimbarea: o casa mai mare, un cartier mai verde, un zambet mai larg. Cand sotul pleaca la munca socializezi cu vecinii si rumegi in taina bovarisme. Esti speciala, vezi bine, tu stii, tu stii si asta e tot ce conteaza.

Si Frank a fost odata special. Acum a obosit. Isi poarta agale cei 30 de ani prin multimea barbatilor asemenea facand naveta spre oras; o palarie intre alte palarii, un functionar plictisit, un barbat care simte nevoia sa se reconfirme intr-o aventura stupida, sordida, ingrozitor de banala cu o secretara. Din fericire, Mendes nu isi coloreaza personajele in alb-negru: Frank nu e aici eroul negativ, sotul mic-burghez si incuiat care savureaza umilirea nevestei, redusa la statut de casnica, nu, el are zvacniri de revolta, tanjeste dupa aer si o alta slujba, una care sa-l scoata din amorteala si tabieturi. Si ocazia nu intarzie sa apara sub forma unei propuneri aparent nebunesti: sa plecam la Paris, ii spune April. Sa plecam ca sa te poti regasi, sa ne putem regasi, sa aflam daca putem fi speciali, sa nu lasam visul sa moara.

Planul e acceptat in naivitatea lui si familia Wheeler, tinerii nonconformisti de pe Revolutionary Road, lumina cartierului si mandria agentilor imobiliari, incep sa impacheteze. Prea incet, insa. Prea mult timp trece intre euforia visarii cu ochii deschisi la un nou inceput si plecarea propriu-zisa. Timp suficient pentru a rani prietenii din vecini, punandu-le in fata oglinda propriilor vieti de o goliciune lipsita de speranta. Timp suficient pentru a se incovoia sub privirile neincrezatoare ale celor din jur, si a cadea pe ganduri constatand ca singurul care ii intelege e un nebun cu acte (Michael Shannon, care livreaza o performanta de zile mari). Timp suficient pentru a gasi o portita de a ramane in realitatea comoda, sacaitoare dar cunoscuta, cu o amanta, o promovare proaspat obtinuta si o atitudine responsabila, pe masura. Cel putin asta e realitatea lui Frank. Aceeasi care pe April o sufoca, o innebuneste, o deprima si o sileste la gesturi extreme pentru a-si demonstra ca e inca vie, ca mai are dreptul la anumite alegeri.

Din nou, Mendes nu arata cu degetul. Nevoia de schimbare o intelegem si aplaudam cu totii, dar cati au curajul sa o faca? Cati dintre noi mai indraznesc, dupa 30 de ani, sa-si ia viata de la capat? Ne convingem, usor-usor, ca dracul nu e chiar asa de negru; ca altii o duc si mai prost; ca avem vreun scop nobil in spatele micilor lasitati zilnice. Ca de fapt asta e viata pe care am ales-o noi, nu ca am fi ajuns in punctul acesta disperat pentru ca n-am stiut sa traim cu-adevarat. Ca nici nu suntem disperati, de fapt, e doar putina oboseala, maine o s-o luam de la capat, are sa vina vacanta, urmatorul copil, mobila cea noua. Nimeni dintre noi nu poate arunca cu piatra in Frank cel chinuit de vina si de dorinte contradictorii.

“Revolutionary Road” e o radiografie dureroasa a disperarii de suburbie. Diferita de cea din “American Beauty” – e epoca beatnicilor, a fumatului de bon-ton si a ritualurilor cu cocktail de amiaza. Unde Winslet si DiCaprio se regasesc dupa “Titanic” cu o partitura amara – un sot care isi inchipuie ca alegerile conformiste inseamna maturitate, o sotie sufocata de o viata fara perspective, de prapastia enorma intre realitatea palpabila si cea imaginata. O partitura amara, realista, convingatoare.

Filmul ofera totusi, la final, cheia fericirii conjugale, a armoniei de opinii si a vietii lungi in cuplu. Dar va trebui sa-l vedeti ca sa o aflati.

hopeless emptiness

A fost odata ca niciodata o poveste de dragoste care i-a prins in mreje pe Frank (Leonardo DiCaprio), baiat sarac dar ambitios, si April (Kate Winslet), o fata fermecatoare ce visa sa devina actrita… Si au trait fericiti pana la adanci batranete… Sau nu. Sam Mendes ne poarta brusc dincolo de granita basmului, in zona in care rutina si frustrarile incep sa sape marunt dar sigur casa de piatra a cuplurilor: aspiratiile actoricesti ale lui April nu se implinesc, iar un sot zambitor care incearca sa te consoleze este tot ce poate fi mai enervant. Asa ca ii arunci in fata toate rautatile posibile, pentru ca e singurul cu care te poti razboi, singurul la indemana ca sa-ti primeasca palmele si dispretul. Fireste, iti aduci inca aminte de vremea cand erati fermecati, cand impreuna puteati infrunta universul, cand va simteati in preajma unui destin maret. Unul care sa va duca departe de suburbiile conventionale ale Americii anilor ‘50. Departe de banalitatea si cumsecadenia exasperanta a cuplurilor traditionale din jur.

Dar se intampla ca un copil vine neanuntat, si-atunci tot ce poti face e sa mimezi schimbarea: o casa mai mare, un cartier mai verde, un zambet mai larg. Cand sotul pleaca la munca socializezi cu vecinii si rumegi in taina bovarisme. Esti speciala, vezi bine, tu stii, tu stii si asta e tot ce conteaza.

Si Frank a fost odata special. Acum a obosit. Isi poarta agale cei 30 de ani prin multimea barbatilor asemenea facand naveta spre oras; o palarie intre alte palarii, un functionar plictisit, un barbat care simte nevoia sa se reconfirme intr-o aventura stupida, sordida, ingrozitor de banala cu o secretara. Din fericire, Mendes nu isi coloreaza personajele in alb-negru: Frank nu e aici eroul negativ, sotul mic-burghez si incuiat care savureaza umilirea nevestei, redusa la statut de casnica, nu, el are zvacniri de revolta, tanjeste dupa aer si o alta slujba, una care sa-l scoata din amorteala si tabieturi. Si ocazia nu intarzie sa apara sub forma unei propuneri aparent nebunesti: sa plecam la Paris, ii spune April. Sa plecam ca sa te poti regasi, sa ne putem regasi, sa aflam daca putem fi speciali, sa nu lasam visul sa moara.
kate_leo
Planul e acceptat in naivitatea lui si familia Wheeler, tinerii nonconformisti de pe Revolutionary Road, lumina cartierului si mandria agentilor imobiliari, incep sa impacheteze. Prea incet, insa. Prea mult timp trece intre euforia visarii cu ochii deschisi la un nou inceput si plecarea propriu-zisa. Timp suficient pentru a rani prietenii din vecini, punandu-le in fata oglinda propriilor vieti de o goliciune lipsita de speranta. Timp suficient pentru a se incovoia sub privirile neincrezatoare ale celor din jur, si a cadea pe ganduri constatand ca singurul care ii intelege e un nebun cu acte (Michael Shannon, care livreaza o performanta de zile mari). Timp suficient pentru a gasi o portita de a ramane in realitatea comoda, sacaitoare dar cunoscuta, cu o amanta, o promovare proaspat obtinuta si o atitudine responsabila, pe masura. Cel putin asta e realitatea lui Frank. Aceeasi care pe April o sufoca, o innebuneste, o deprima si o sileste la gesturi extreme pentru a-si demonstra ca e inca vie, ca mai are dreptul la anumite alegeri.

Din nou, Mendes nu arata cu degetul. Nevoia de schimbare o intelegem si aplaudam cu totii, dar cati au curajul sa o faca? Cati dintre noi mai indraznesc, dupa 30 de ani, sa-si ia viata de la capat? Ne convingem, usor-usor, ca dracul nu e chiar asa de negru; ca altii o duc si mai prost; ca avem vreun scop nobil in spatele micilor lasitati zilnice. Ca de fapt asta e viata pe care am ales-o noi, nu ca am fi ajuns in punctul acesta disperat pentru ca n-am stiut sa traim cu-adevarat. Ca nici nu suntem disperati, de fapt, e doar putina oboseala, maine o s-o luam de la capat, are sa vina vacanta, urmatorul copil, mobila cea noua. Nimeni dintre noi nu poate arunca cu piatra in Frank cel chinuit de vina si de dorinte contradictorii.

“Revolutionary Road” e o radiografie dureroasa a disperarii de suburbie. Diferita de cea din “American Beauty” – e epoca beatnicilor, a fumatului de bon-ton si a ritualurilor cu cocktail de amiaza. Unde Winslet si DiCaprio se regasesc dupa “Titanic” cu o partitura amara – un sot care isi inchipuie ca alegerile conformiste inseamna maturitate, o sotie sufocata de o viata fara perspective, de prapastia enorma intre realitatea palpabila si cea imaginata. O partitura amara, realista, convingatoare.

Filmul ofera totusi, la final, cheia fericirii conjugale, a armoniei de opinii si a vietii lungi in cuplu. Dar va trebui sa-l vedeti ca sa o aflati.

(publicat pe cinetv.ro)