Inside Llewyn Davis [2013]

Sunt unii oameni pe care simti ratarea de la o posta. Nu ca ar fi mai putin talentati decat altii, mai putin iubitori, mai putin inteligenti. Sunt doar mai putin norocosi. Specialisti in bad timing. Stelele nu se aliniaza in zodia lor, tentativele de a iesi din moricla cotidiana le sfarsesc inevitabil in esecuri meschine. Isi duc viata tanjind, improvizeaza scheme fara sorti de izbanda, isi carpesc zilele tot sperand la viitor, si viitorul ii pocneste de fiecare data sec peste bot cu mici mizerii, a lehamite.

Llewyn Davis e unul din oamenii astia. Umbla cu chitara pe umar si ghetele giorsaite in picioare, incercand sa-si traiasca viata din muzica. Doarme pe canapelele prietenilor, se imprumuta de unde poate, isi strange fularul mai bine in jurul gatului rebegit si spera ca albumul solo scos la o casa de discuri obscura sa-l propulseze intr-un loc mai luminos. Are voce buna insa e mandru, incapatanat, fara chef de adaptare la normele unei epoci conventionale pana in maduva oaselor. Inca n-a venit vremea flower-power, beatnicii sunt o specie bizara, folkul prinde in cafenele dar e departe de-a ajunge mainstream si de a genera vanzari, iarna-i ici, vara-i departe si viata de artist nu imprastie tocmai iz de glamour, ci de sosete flescaite prin zapada. Si fratii Coen stiu sa povesteasca toate astea intr-un fel foarte misto, dulce-amarui-gingas-lacrimogen-irezistibil.

imdb
Regia: Ethan Coen, Joel Coen
Cu: Oscar Isaac, Carey Mulligan, John Goodman, Justin Timberlake

Shame [2011]

Brandon si Sissy sunt produsele alienate ale unei familii pe care o banuim disfunctionala – McQueen face doar o aluzie vaga la trecut (“We’re not bad people. We just come from a bad place“), dar asta ne e de-ajuns; asta si urmele ei de taieturi de pe brate. Cei doi au evoluat pe traiectorii afective complet paralele, Brandon respinge orice forma de intimitate si o detesta pe sora-sa pentru ca isi verbalizeaza atat de acut emotiile, cu disperare, cu lipsa de rusine a omului care se agata de alti oameni, ba se da in spectacol si pe scena, emotionand si publicul cu vocea in care striga mut “iubiti-ma, iubiti-ma, sa ma iubeasca cineva macar in seara asta”. Asa ceva e intolerabil. El e pur si dur, independent si mandru de asta, rezervandu-si erectiile unor straine, intimidat de apropierea umana. Isi trece zilele intre fanteziile erotice din metrou si filmele XXX de pe computerul din birou, cu seri masturbatorii in compania unor animatoare de chat, intr-o frenezie a acuplarii care il lasa mereu dorindu-si mai mult. Ea e dezordonata si infometata dupa afectiune, usor isterica, cu un job haotic, ratacind in cautarea unui adapost si, in timpul asta, ravasind universul lui cu rutina zilnica bine pusa la punct. Cei doi se intalnesc, se ciocnesc, se exaspereaza si se chinuie reciproc, se urasc, se iubesc, impartasind o tendinta a auto-distrugerii cu care fiecare se lupta cum poate.
McQueen infatiseaza sexul cu atata raceala uneori, ca te miri de ce l-ar mai cauta cineva vreodata cu atata sete si nesat. Si face din personajul principal un alienat pentru care e greu sa simti vreo urma de simpatie (desi doamnele vor aprecia, fara indoiala, dotarea remarcabila expusa intr-un nud frontal). E tacut, misterios, are o privire bantuita si o atentie la detalii care flateaza victima. Insa partidele de amor nu par sa ii mai produca vreo placere, chipul ii e incrancenat, furios si indurerat in plin orgasm, pare ca a ramas doar o nevoie imperioasa care se cere alinata, over and over again. Nu stim daca ejacularea inseamna exorcizarea vreunor demoni interiori, sau pur si simplu gestul reflex al unui dependent de sex. Nu stim cu-adevarat daca el simte vreo urma de rusine, daca asa crede regizorul ca ar trebui, daca asta ar trebui sa simtim noi, asistand la comportamentul lui deviant. In fond sexualitatea exacerbata si cinismul sunt mai usor de acceptat in societatea de azi decat sentimentalismul flashy, iar manifestarea fatisa a emotiilor e mai rusinoasa decat sufocarea lor sub o masca oarecare. “Shame” e viata bruta, fara rezolvari si catharsisuri care sa schimbe destine. Sau, ma rog, cu un final interpretabil. Si un soundtrack misto.

imdb
Regia: Steve McQueen
Cu: Michael Fassbender, Carey Mulligan

Drive [2011]

Personajul lui Ryan Gosling coboara direct din lunga linie a eroilor solitari, darji si tacuti gen Clint Eastwood, Steve McQueen ori Sylvester Stallone. Are trasaturi masculine, dar nu tocmai macho, o scobitoare in coltul gurii, privirea de otel, inima de aur. Numai un nume nu are. E, pe rand, Pustiul care lucreaza la un atelier auto, Soferul de inchiriat care asigura evacuarea hotilor de la locul crimei, Cascadorul pentru niste filme de mana a doua, Vecinul amabil care fura inima unei neveste singuratice si face pe tatal-surogat pentru fiul acesteia. Conduce, si asta e singurul lucru ce pare sa-l defineasca. N-are istorie, n-are familie, n-are planuri de pensie, n-are efuziuni sentimentale nici macar atunci cand il simtim indragostit. Are o geaca kitschioasa, manusi de piele si un soi de cod al onoarei vag demodat, care il face sa sara in ajutorul sotului recidivist al femeii iubite.

Nu avem de-a face cu un film de actiune tipic, desi scenele de gen sunt realizate impecabil. Totul musteste de iz european, emotiile sunt construite delicat si nici macar soundtrack-ul (excelent) nu vine sa le ingroase melodramatic (ma rog, poate doar Riz Ortolani cu “Oh My Love”). Refn manuieste abil tacerile si timpii aparent morti , alterneaza umor, adrenalina, o anume tristete foarte estetica , le slefuieste si le invaluie in culori retro disco-ish, iar rezultatul este un pop sobru-minimalist pe care vi-l recomand din toata inima.

imdb
Regia: Nicolas Winding Refn
Cu: Ryan Gosling, Carey Mulligan, Bryan Cranston