city

city“Ani de tragedie domestica anulati cu o fraza de doi lei. Grotesc. Dar de zeci de ori e asa, e asa aproape mereu: descoperi la urma ca durerea, toata acea durere, era inutila, ca ati suferit ca niste animale, si era inutil, nu era nici drept, nici nedrept, nu era frumos sau urat, era doar inutil, tot ce poti spune la final e “A fost o durere inutila”. Sa-ti vina sa innebunesti, nu alta, cand te gandesti, mai bine nu te gandesti, tot ce poti face e sa nu te mai gandesti, niciodata, intelegi?”

“Trebuie sa incetez, se gandi.
Nu ajungi nicaieri asa.
Ar fi fost totul mai simplu daca nu ti-ar fi bagat in cap chestia asta cu ajunsul undeva, daca te-ar fi invatat, mai degraba, sa fii fericit stand nemiscat. Toate povestile alea despre drumul tau. Sa-ti gasesti drumul. Sa mergi pe drumul tau. Poate ca suntem facuti sa traim intr-o piata, sau intr-un parc, opriti pe loc, asteptand sa treaca viata, poate ca suntem o rascruce, lumea are nevoie sa ramanem pe loc, ar fi un dezastru daca am pleca, la un moment dat pe drumul nostru, ce drum? Altii sunt drumurile, eu sunt o piata, nu duc nicaieri, eu sunt un loc.”

“- […] cand esti tanar, durerea te loveste si e ca si cum s-ar trage in tine… e sfarsitul, ti se pare ca e sfarsitul… durerea e ca un foc de arma, te arunca in aer, e ca o explozie… ti se pare fara de leac, un lucru iremediabil, definitiv… chestia e ca nu te astepti la ea, asta e miezul problemei, ca atunci cand esti tanar nu te astepti la durere, si ea te surprinde, si mirarea e cea care te duce de nas, mirarea. Mirarea, intelegi?
– Da.
– Cand esti batran… adica atunci cand imbatranesti… nu mai exista mirarea asta, nu mai reuseste sa te ia prin surprindere… o simti, asta da, dar e numai oboseala care se adauga oboselii, nu mai explodeaza nimic, intelegi? E ca si cum cineva ti-ar pune niste kilograme in spate. E ca si cum ai merge si ai avea pantofii tot mai uzi de la noroi, si grei. La un moment dat te opresti, si acolo se termina. Dar nu sari in aer, ca atunci cand esti tanar, nu mai e ca atunci.”

Advertisements

nu sunt nebun, frate

novecento“Mai bine sa nu te gandesti la astfel de lucruri, altminteri te apuca nebunia. Cand cade un tablou. Cand te trezesti intr-o dimineata si nu o mai iubesti. Cand deschizi ziarul si citesti ca a izbucnit razboiul. Cand vezi un tren si te gandesti “eu trebuie sa plec de aici“. Cand te privesti in oglinda si iti dai seama ca esti batran.”

“Nu sunt nebun, frate. Nu suntem nebuni cand gasim o modalitate de a ne salva. Suntem vicleni ca niste animale infometate. Nu-i nebunie asta. E geniu. Este geometrie. Perfectiune. Dorintele erau gata sa-mi sfasie inima. Puteam sa le traiesc, dar n-am reusit.
Atunci le-am vrajit.
Si le-am lasat una cate una in urma mea.”

Alessandro Baricco – Novecento

emaus

“Noi, in schimb, avem bunici care traiesc vesnic si intra in fiecare duminica, inclusiv cea dinaintea mortii, in aceeasi cofetarie, la aceeasi ora, sa cumpere aceleasi prajituri. Dispunem de destine cumpatate, ca o consecinta a unui misterios precept de economie domestica. Si asa, exclusi din tragic, primim mostenire gablonturile dramei impreuna cu aurul de 24 de carate al fanteziei.”

“Avem o incredere oarba in parinti, ceea ce vedem in casa este pentru noi maniera corecta si echilibrata in care se intampla lucrurile, un fel de a se comporta pe care-l consideram sanatate mintala. Ne adoram parintii, pentru ca ne feresc de orice anomalie. Asa ca nu exista nici o banuiala ca ei, in primul rand ei, pot reprezenta o anomalie, o boala. Nu exista mame bolnave, ci doar obosite. Tatii nu clacheaza niciodata, sunt doar nervosi. O anumita nefericire, pe care preferam sa n-o bagam in seama, ia din cand in cand forma unor patologii care ar avea nume, dar in familie nu le pronuntam.”

“Mergem, evident, la scoala in fiecare zi. Dar asta e o poveste de degradare injositoare si de chinuri inutile. Nu are nimic in comun cu ceea ce putem numi viata.”

“Ea si cu mine avem un joc secret. Ne scriem pe ascuns de noi insine. Paralel cu ceea ce spunem sau traim impreuna, ne scriem ca si cum am fi noi doi, dar inca o data. Despre ceea ce scriem in acele scrisori – biletele – nu vorbim niciodata. Si totusi acolo ne spunem lucrurile adevarate.”

Alessandro Baricco – Emaus

o poveste

“Se poate spune ca pana cu o zi inainte nici nu stiusera cu adevarat ce era un automobil: cel mult si-l imaginau ca pe o hipertrofica jucarie pentru barbati. Acum ucidea. Un lucru care ii inspaimanta ca muscatura neasteptata a unui caine devotat sau rautatea unui copil sau scrisoarea perfida a unei amante.”

“De ce esti mereu trist? l-am intrebat.
Nu sunt trist.
Ba da, esti.
Nu de tristete e vorba. Mi-a spus ca dupa el oamenii traiesc ani si ani, dar, in realitate, traiesc cu adevarat doar o mica parte dintre acestia, adica anii in care reusesc sa faca lucrul pentru care s-au nascut. Atunci esti fericit. Restul este timp care trece in asteptarea sau amintirea a ceva. Cand astepti sau iti amintesti, nu esti nici trist, nici fericit. Pari trist, dar asta doar pentru ca astepti sau iti amintesti. Nu sunt tristi oamenii care asteapta, nici macar cei care isi amintesc. Sunt pur si simplu departe.”

“Aici, in America, nu prea au mult gust, iar doamnele isi etaleaza bijuterii care ma fac sa rad. Noi aveam bijuterii magnifice. Fiecare bijuterie avea o poveste a ei si nu era o perla, pe pielea noastra, pentru care un barbat sa nu se fi omorat in trecut: ori din dragoste, ori din datorii. Etalarea bijuteriilor insemna sa porti cu tine vocatia atavica a tragediei. Stiam ca pentru nimic in lume nu ar fi trebuit sa intrerupem lantul acela insangerat. El era viata noastra.”

“Sunt o femeie fericita, cum ar trebui sa fie orice femeie in reflexiile acestei varste luminoase. Am slabiciuni elegante si cicatrici sarmante. Nu imi mai fac iluzii legate de nobletea oamenilor si, de aceea, stiu sa apreciez arta lor inestimabila de a convietui cu propriile imperfectiuni. Sunt ingaduitoare, in fond, cu mine insami si cu ceilalti. Astfel sunt gata sa imbatranesc, promitandu-mi din nou sa o fac prin excese si prostii. Daca varsta adulta ti-a dat ce-ti doreai, batranetea trebuie sa fie un fel de a doua copilarie, in care te joci din nou si nu mai e nimeni care poate sa-ti spuna sa incetezi.”

Alessandro Baricco – Questa storia