Fixeur [2016]

Primul interviu al carui subiect plangea l-am vazut la o emisiune realizata de televiziunea franceza prin anii ’60. Camera insista cu prim-planul, sa prinda cat mai bine lacrimile, rimelul care se intindea, mucii, suferinta. La momentul ala mi s-a parut o chestie obscena si revoltatoare. 20 de ani mai tarziu, la fel sunt si interviurile din “Fixeur”.
In cel mai recent film al lui Adrian Sitaru, o echipa de jurnalisti francezi vine in Romania pe urmele unei povesti despre minore care se prostituau la Paris. Ajutati de un roman descurcaret (Tudor Aaron Istodor), care e deopotriva traducator, ghid si tipul care aranjeaza treburile cu autoritatile locale daca e nevoie, cei doi incearca sa obtina un interviu cu una din adolescentele implicate. Totul in numele unei informari corecte si complete a publicului, fireste. Nu asta e scuza preferata a tuturor realizatorilor TV? Pui disclaimer-ul cu “Atentie! Imagini care va pot afecta emotional” si apoi esti liber sa prezinti raniti, cadavre ori victime ale abuzurilor de orice fel. Sa scormonesti in durerea oamenilor si sa calci pe demnitatea oricui in numele ratingului. Iar ca sa poti trai cu toate astea, te distantezi pana in punctul in care nu mai vezi in fata ochilor o fiinta umana, ci un personaj oarecare. Iti inventezi scuze, iti spui ca faci toate astea doar pentru a informa publicul. Si nici nu-ti mai dai seama cand, undeva pe drumul asta, umanitatea ta se face tandari.

imdb
Regia: Adrian Sitaru
Cu: Tudor Aaron Istodor, Mehdi Nebbou, Diana Spatarescu

Advertisement

Din dragoste cu cele mai bune intentii [2011]

Alex (Bogdan Dumitrache) e enervant inca de la inceput, cand face o criza de isterie pentru ca iubita i-a aruncat chilotii ingalbeniti de vreme, amintire din armata. E enervant si atunci cand vorbeste la telefon cu muzica la maxim, un rock suparat care iti face creierii tandari – oh, wait, aici se poate ca regizorul sa fi fost ala enervant. Dar sa trecem.
Mama lui Alex (Natasa Raab) a suferit un atac cerebral si acum e internata intr-un spital de provincie. Fiul (bucurestenizat) da fuga sa-i fie alaturi si incearca tot posibilul ca bolnava sa supravietuiasca sistemului medical romanesc – cere pareri de la prieteni, cantareste alternative (s-o mutam la un spital mai bun, la un doctor mai priceput, s-o lasam aici ca sa n-o epuizeze deplasarea etc). Paranoia il loveste inca din tren, cand e convins ca doctorii ascund gravitatea situatiei, apoi se accentueaza ora de ora – parintii i se par exasperant de cuminti, nu vor sa supere personalul medical, nu vor sa deranjeze pe nimeni, maica-sa isi sterge singura sangele picurat pe jos, taica-su se scuza la seful sectiei pentru fiul necioplit. Paranoia il scoala noaptea din pat, paranoia il face sa se rasteasca la iubita, paranoia il face sa oscileze in fiecare minut intre optimism si disperare. Paranoia alimentata de parerile tuturor celor cu care vine in contact – fiecare stie mai bine ce se face “in situatii din astea”, de la amicii cu care se vede la o bere pana la cucoanele care o viziteaza pe doamna din spital (colege profesoare, usor ticnite de stresul cotidian).
Alex e atat de enervant, slab cu firea si artagos (adica atat de bine jucat) incat eram sigura ca mama din poveste va suferi un al doilea atac cerebral la masa cu fiu-sau, exasperata de toanele si crizele lui, cu trigliceridele crescute din pricina hranei pe care tot el i-a adus-o. Spoiler: mama nu moare. Doar ca de-acum incolo fiecare telefon care suna va fi posibilul mesager al unei vesti proaste.
Sitaru se misca ingenios cu camera (fara batzaiala aia care iti ucidea retina in “Pescuit sportiv“), isi infatiseaza personajul principal in permanent dialog cu ochii din spatele ecranului. Reactiile tuturor sunt veridice (desi dialogul o mai scranteste pe alocuri), niciun personaj nu e 100% alb ori negru, nu avem parte de explozii melodramatic-cathartice, totul se consuma in macinari marunte, ca-n viata. Sau ca in versurile lui Baz Lurhmann: “The real troubles in your life are apt to be things that never crossed your worried mind; the kind that blindside you at 4pm on some idle Tuesday“. Eu m-as fi lipsit de masca cu chip de iepure pe care o poarta una din bolnavele din salon (e desfigurata si nu vrea sa-si sperie fetita) – ok, inteleg, e amanuntul care subliniaza doza de absurd/surrealism a situatiei, + iepurele e un animal panicos etc etc. Dar se putea si fara. Cred. Si cu vreo 15 minute in minus, poate. In rest, e un studiu excelent al nevrozei.

PS: vedeti ca si in filmul asta se mananca (cred ca e o chestie mandatory pentru realismul cinematografic romanesc), asa ca luati-va ceva de rontait in sala, altminteri o sa salivati teribil la ceapa rosie pe care o infuleca lacom Alex in casa parintilor.

imdb
Regia: Adrian Sitaru
Cu: Bogdan Dumitrache, Natasa Raab, Adrian Titieni

Pescuit sportiv [2008]

Trei personaje, tensiune tesuta din vorbe, priviri si taceri, filmarea POV (Point Of View) care pune spectatorul in mijlocul actiunii – asa arata, pe scurt, “Pescuitul sportiv” la Adrian Sitaru.
Povestea incepe simplu, cu Mihai (Adrian Titieni) si Mihaela (Ioana Flora) plecand la un picnic in afara orasului – un drum lung pe strazile inghesuite ale Bucurestiului, discutii de cuplu rutinat, mici incontrari de principiu, nervi mangaiati de mainile care se ating usor, zambete fugare care acopera nelinisti, o relatie care scartaie, oameni obisnuiti cu alinturi banale (“Iubi” este Mihaela, cea cu principii mai laxe si inclinatie spre compromis).
Numai ca masina lor loveste o prostituata pe marginea unui drum de tara, si de-aici lucrurile o iau si ele pe aratura – cei doi incearca sa ascunda victima, presupusa moarta, in padure. Zis si facut, numai ca moarta se trezeste, clipeste nevinovat si se ofera sa ii insoteasca la picnic. Asa incepe jocul de-a soarecele si pisica in care Ana (Maria Dinulescu) ii atrage pe cei doi, manipularea iscusita ce mizeaza pe lasitati, minciuni, rani nevindecate si puncte slabe ale unei relatii cu echilibru fragil.
Care sunt motivele ei? Ce vrea, de fapt? Actioneaza premeditat, e sincera sau psihopata? Din fericire filmul nu ofera raspunsuri facile. Violenta nu izbucneste pana la final, precum s-ar fi intamplat la Haneke bunaoara, dar atmosfera e grea, electrica, un amestec de sexualitate si furie inabusita. Ana jongleaza cu inocenta, cu tandretea si perversitatea, niciodata pana la extrem, alunecand printre cuvinte, prinzandu-si interlocutorul in plasa si-apoi aruncandu-l la loc in apa. Ana pescuieste sportiv si se joaca cu mintile celor doi pur si simplu pentru ca poate. Si pare sa se distreze de minune.
Finalul ramane oarecum deschis – suntem noi cei care privim ascunsi printre copaci? E Ana? Destinul si-a ales o unealta bizara pentru a taia nodul gordian al lipsei de comunicare? Puteti alege varianta care va convine. Dupa cum puteti alege unul din epitetele la moda – minimalist, mizerabilist, neorealist – filmul lui Sitaru, cu look-ul lui inselator-amatoristic, le incape pe toate, si inca ceva pe deasupra.

imdb
Regia: Adrian Sitaru
Cu: Ioana Flora, Adrian Titieni, Maria Dinulescu