noaptea cea mai lunga

kuwait2Stau pe jos, sprijinita de un perete, in aeroportul ticsit din Kuwait City. Se pare ca aici ceata e un element exotic si primejdios care impiedica traficul aerian mai ceva decat lava vulcanilor nabadaiosi din fiordurile nordice. Zboruri amanate, zboruri reprogramate, zborul catre Istanbul despre care nu se stie nimic, zborul de legatura catre Bucuresti pe care il voi pierde cu siguranta. Un sfarsit de saptamana perfect. Un inceput de an perfect. Fundul imi ingheata incet-incet pe gresia bej, in jur sunt toate natiile de oameni, parfumuri greu-dulcegi, indience in papuci, europence in geci pufoase, o japoneza cu palarie, barbati infasurati in cearsafuri de iarna, barbati in costume, femei din care vezi doar ochii, femei din care nu stii ce-a mai ramas sub stratul gros de machiaj. Mananc iaurt cu musli si salata de fructe de la Starbucks, incerc sa nu ma gandesc la orele de nesomn, la spatele care ma doare, la cand am fumat ultima tigara, la portile aeroportului care mi s-au inchis in spate cand am predat viza unei dudui negricios-dolofane. Sa nu ma gandesc la ce sanse am sa gasesc vreun loc in zborurile de maine catre Bucuresti, daca o fi vreunul. Prin fata mea trece un tip in caftan si salvari, se holbeaza cu un zambet vag. Cateva minute mai tarziu,o tanara africanca cu turban maro, trening cu aplicatii sclipicioase si un mic cufaras in care transporta comorile stapanei sale kuweitiene, pe care o zaresc la un metru mai in fata, calcand greoi, balansat de pe un picior pe altul. Toate aceste bone si fete-n casa, venite din te-miri-ce tara subdezvoltata in cautarea unei vieti mai bune, care slugaresc pe-aici, ce-o fi in mintea lor? Au vreun regret? Le e dor de-acasa? Se ataseaza de copiii astia straini sau se gandesc la copiii lor, lasati in urma?

kuwait1

Pasagerii pentru Frankfurt au fost chemati la imbarcare. Vor decola cu vreo ora si jumatate intarziere, de noi inca nu se stie nimic. Nici macar somn nu-mi mai e, doar un soi de sila obosita de toate chestiile astea – de ce n-am ramas o zi in plus, de ce n-au si astia un sistem decent de semnalizare pe pista, de ce m-a adus viata aici, ce oi avea de invatat din experientele astea, de ce nu-mi vin si mie lucrurile mai usor, pe tava, etc. etc. E ora aia din noapte cand oboseala ma face plangareata ca un copil matait si sufar ca un caine ca n-am cui sa ma plang. Brusc apare un stol de filipineze mici care se aseaza pe langa indianca mea in papuci – colege de munca, imi inchipui. Zborul de Manila a fost reprogramat si ele ciripesc ingrijorate, toate cu picioarele goale in papucei firavi, cu traistele lor inflorate, cu parfumul lor ieftin. E o experienta si asta, si nu se moare dintr-atat. La loto nu castig, ar fi bine sa ma obisnuiesc cu gandul ca o sa mai tot traiesc cacaturi. Echipajul Turkish Airlines nu se vede nicaieri, trebuia sa ma asez mai comod, e rostul sa mai stam oleaca. Domnul de langa mine, in scurta de stofa eleganta, da cu degetul din cand in cand pe podeaua murdara. Se uita dezgustat la stratul subtire de praf, apoi revine cu ochii in telefon, unde a inceput un joc interminabil de Tetris. La un moment dat, zborul de Istanbul dispare cu totul de pe ecrane. Lume bulversata, mic val de panica. La ghiseul companiei, un angajat depasit de situatie ne spune ceva de ora 5:30. Un alt pasager imi cere informatii, apoi spune ceva de accentul meu german. “Actually it’s a Romanian accent”, ii raspund. “Aaaa, sarumana”. Ne bufneste rasul, bombanim companiile aeriene si noaptea kuweitiana, plecam care incotro, el sa-si ia de mancare, eu spre Starbucks pentru un latte tall, unde zac o vreme in camera de fumat. Vizavi trei baieti negri sforaie pe o canapea. Sunt singura femeie de pe etaj, si din cand in cand cate un localnic se mai uita chiondoras. Mi se rupe.

kuwait3

Minune, la 5 si jumatate chiar incepe imbarcarea. In avion atipesc la vreo cateva minute de cum ma asez pe scaunul inghesuit. Ratez alti nervi suplimentari pentru decolarea intarziata pentru ca un noul valatuc de ceatza s-a asternut peste desert. Macar atat.

Si pentru ca am ratat cursa de legatura spre Bucuresti, petrec alte 9 ore si jumatate pe aeroportul din Istanbul, intre cafele, beri nefiltrate si un grup masiv de barbati infasurati in ceea ce par a fi prosoape albe de baie. De fapt straiul ala se cheama ihram, aflu mai tarziu, si e “uniforma” oficiala de pelerinaj la Mecca. Asa sa-i ajute Allah.

istanbul_ihram

Advertisements

One thought on “noaptea cea mai lunga

  1. Oh, my! Şi eu care mă plângeam că am un început de an greuţ. Îmi retrag.

    P.S. Cam cu vreo două paragrafe înainte de loterie, mă gândeam să ţi-o sugerez, având în vedere că mă bântuie acelaşi dor de mai uşor. Casino? Selling a kidney? Vând pământ pe Marte?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s