“Nimic nu mai e posibil între mine
şi o fată de nouăşpe ani, cum nimic
nu era posibil când aveam nouăşpe
ani. Le ascultam atent, îmi ciufuleau părul,
îmi respingeau atingerile, nu, Dan,
tu nu eşti aşa, tu eşti poet. Îşi făceau
terapia pe mine, veneau cu lacrimi
la poet. Eram poet şi toţi se iubeau
în jurul poetului şi nimeni cu el.
Poetul ieşea în fiecare seară
duduind ca o undă tectonică şi
spre dimineaţă se întorcea umilit
în adâncuri – cutremure detonate
degeaba, pe sub regiuni nepopulate.”
– Dan Sociu
BolaDeNieve 
muierile… cine să le mai.