la piel que habito

Iti aduci aminte senzatia de izolare indaratnica din primii ani de facultate. Reactia clasica in fata unui mediu perceput ca ostil – un soi de pozitie fetala constand in timp mult petrecut intre 4 pereti, ore pierdute in fata televizorului, butonand abulic, devorat lacom de seriale. Agatata de webchat, de oamenii de acasa, de orice te poate face sa uiti realitatea inconjuratoare, de orice poate face vremea sa treaca mai usor. Prezentul nu exista, doar asteptarea. Traiesti in expectativa, te pricepi bine la asta.

Zborul de intoarcere nu iti da voie sa dormi, curelele rucsacului iti daie umerii dureros dimineata, cand te ustura ochii pe culoarele aeroportului din Istanbul si rontai mostre de rahat turcesc care sa-ti indulceasca espresso-ul tare. Fiecare pas devine greu, exasperant, asteptarea e atat de aproape de final incat nu mai stii ce sa te faci, ai epuizat orice rezerva de rabdare si totul te enerveaza in jur, de la mancarea nasoala din avion pana la vocile pasagerilor, banda de bagaje invartindu-se in gol, nesomnul de dupa.

Doua ore de toropeala intr-o garsoniera incalzita de soare care prelungeste provizoratul hotelului, dushul de dupa, soarele care te bate in crestet la Unirii. Palmele iti transpira cand alergi pe scarile metroului, iti pierzi suflul si odata cu el jumatate din vocabular, jumatatea misto si relaxata, jumatatea calda si jucausa, ramai cu un zambet cretin, fumezi fara sa stii de ce, de dragul unei pauze, taxiul opreste la scara blocului si te simti, in fine, acasa.

E doar o iluzie. De data asta tu esti musafirul, si iesi pe usa usor nauca, zapacita de vizita la Mega Image unde rafturile fusesera rearanjate in lipsa ta, te misti nesigur, ca intr-un vis din ala in care toate lucrurile sunt nitel off, In care peretii casei sunt vopsiti cu alta culoare decat stiai tu, cheia nu ti se mai potriveste in usa casei, cel mai bun prieten nu-si mai aduce aminte de tine. Mici amanunte nelinistitoare care se muleaza peste o aparenta de realitate si te scot din minti.

Asa ca incerci sa asezi totul la loc cu ajutorul alcoolului. El ar trebui sa-ti fixeze imaginea, sa-ti ia ceata de pe ochi, sa te readuca cu picioarele pe pamant solid. Primul pahar nu ajuta, nici combinatia de dupa, urechile ti se infunda in curtea plina de oameni, esti brusc singura cu gandurile tale in toata forfota din jur, nu recunosti pe nimeni, totul iti e cumplit de strain in afara de palma calda care te atinge uneori pe umeri, pe spate, asa ca ti-e teama sa te indepartezi de ea ca sa nu te pierzi cu totul in intunericul de-afara, in intunericul dinauntru, in fumul de tigara si muzica nedansabila, in paharele de cuba libre date pe gat desi nu-ti place amestecul de rom cu cola, dar nu mai conteaza oricum. Te simti tampita si tacuta, lumina felinarelor albe reflectate in lac iti raneste retina, ai vrea sa te intinzi pe iarba si sa ramai acolo si sa tot asculti, apoi foamea iti da branci mai departe, pe aleile din Centrul vechi lumea inca danseaza, si tie ti se pare ca e ora aia din noapte cu now or never, si ti se pare ca alegerea a fost deja facuta in numele tau cu un verdict pe jumatate in gluma, pe trei sferturi in serios, niciodata n-ai inteles de fapt cum e asta cu cojones pentru ca gandesti prea mult inainte, oare ce-ar vrea x, oare ce simte y, nu ca altora le-ar pasa prea tare ce simti ori gandesti tu, dar asta nu schimba situatia cu nimic. Si iti aduci aminte de anii in care n-ai indraznit niciodata sa spui “it’s my way way or the highway”, convinsa ca alegerea n-are cum sa te avantajeze. Si-a doua zi e mahmureala si ciudat, un pat inca strain, un loc brusc stramt si nesatisfacator, ore bizare care se scurg precum melasa, berea chioara la draft, somnul chinuit de dupa, scaunele scorojite si limonada de care nu te mai saturi. Cocktailul cu ghimbir e gustos dar iti amorteste limba si creierul, un colt de cap incepe sa doara acut de parca se pregateste sa nasca lumina, te uiti pe geam peste umarul cuiva la lumea de afara care curge neincetat pe trotuare, nu gasesti nimic interesant de spus si privesti micul schelet de plastic din vitrina carciumii, te intrebi cum o sa mori, cand, de ce, cu cine, fara cine, nu poti sa rostesti nimic din toate astea, resimti tacerea de la masa ca pe o patura uda care te apasa peste umeri si te hotarasti sa schimbi locul, sa schimbi norocul. Durerea de cap vine cu tine, credincioasa. Din nou in curtea aglomerata, din nou figurile straine pe care le saluti totusi pentru ca ati facut cunostinta cu o seara inainte, ce-aveti sa va spuneti, te intrebi, nimic probabil, te duci dupa o cola fara zahar si o vezi pe M. la coada, mori de fericire, carevasazica uite n-am innebunit de tot, oamenii astia inca exista si am sa-i regasesc, afara esti din nou stinghera si sticla mica de suc e imposibil de dat gata, nu te-ai mai simtit asa in plus de multa vreme si hotarasti ca ai varsta la care nu e cazul sa o mai arzi in felul asta, pleci, apoi regreti ca ai plecat prea brusc, dar capul iti pulseaza in culori si oboseala te sufoca si ce va fi va fi, iti spui in timp ce bei al treilea pahar cu apa de la chiuveta pe canapeaua inca nedesfacuta pe care o urasti cu toate puterile tale.

Advertisements

2 thoughts on “la piel que habito

  1. păi. am ameţit. jet lag life lag like. e în tine o tipă. bine, să nu îi zicem tipă. o voce. nu e bine, sună schizoid. e în tine un trup de empatie excesivă. that’s it. care aşteaptă o palmă zdravănă. prea violent. care aşteaptă o vacanţă pe perioadă nedeterminată.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s