robin and the heartstabbers

Nu știu prea bine ce reprezintă rândurile de mai jos. Probabil o declarație stângace de dragoste.

Pe Robin and the Backstabbers i-am auzit întâi cu “Vânătoarea regală” – să fi fost în urmă cu vreo doi ani și ceva, probabil pe la Guerrilla, m-am gândit atunci că sună bine piesa asta, un soi de miștocăreala cu ștaif, numai bună de fredonat prin Vamă, că e cool și lighthearted, că e un pic mai altfel decât ce se întâmpla atunci pe scena de la noi, că uite totuși niște oameni care nu se sfiesc să scrie versuri și să le scrie în română, uau! În iarna lui 2010 am ascultat până la obsesie “Iguana făcătoare de minuni” – pentru că eu eram, firește, bătrânul robot adolescent ce practica rugăciunile la bar, zâmbea la pianul dulce-trist și dădea play din nou, din nou, din nou, care uita mereu să facă chestii importante și nu îndrăznea nicicând să spună acel “mai hai o dată” [nu, nici măcar în gând]. E melodie de zgâit pe geam spre ziduri care  șoptesc “Priveste cerul”, e song de mers cu trenul, de fumat cu ochii pe pereți, de băut și de tăcut cu niște prieteni – așa mi se pare acum, la doi ani distanță, când ascult albumul de la un capăt la altul și nu mă mai satur, nu mă mai satur.

cerul

[sursa foto]

M-am temut că titlul anunță o epopee tragic-întunecată dar intro-ul m-a liniștit în câteva secunde, cât să îmi amintesc copilăria în bucătăria friguroasă a bunicilor care n-au vrut niciodată să mă învețe rusește, nu mai mult de adin, dva, tri, cetâre… Chitara sălbatică din “Roșu frână” îmi pare călăul poveștilor din care nu mai crește nimic, eșuate în regrete tardiv-inutile, “cam asta a fost, mai mult nu s-a putut […] totu-a fost perfect, doar curajul ne-a lipsit”, există totuși atâta durere, înăbușită în spatele unor zâmbete scrâșnind de curaj, zâmbetele pe care le purtăm bravi când latră viața în noi, zâmbetele fluturand între generozitate și resemnare (“pleci acum, te-nțeleg, e de-ajuns, nu insist“), zâmbetele care spun prea puțin și, de regulă, prea târziu. De Cristina auzisem demult, la o terasă, atunci mi-o povestea Maria Raducanu, acum o ghicesc din fragmente de știri, din urletul aspru al lui Robin, din floarea de măr pierdută în părul altcuiva, e un soi de Elodie cu inflexiuni oriental-hipstărești, nici că-mi pasă dacă melodia e prea manea, prea comercială, prea fredonabilă, au trecut ani până când să aud cu-adevărat “eu mă uit la tine dar văd că nu ești”, așa îmi pică mie fisele, încet, ar trebui să-mi fac un tricou cu versuri din același obsedant “Roșu frână” – “i€œubește-mă încă o dată, știi că mă prind mai greu”. Niciodată n-am știut ce vreau să fiu când am să mă fac mare, și îmi amintesc de asta ascultând “Bacovia Overdrive”, o chestie funky-cinematografică – aproape că văd șinele, trenul orb apropiindu-se indiferent, aproape că simt gustul absurdului, uneori aștepți miracole și vin poezii, dar nu mi se pare nimic îngrozitor în asta.

zen

Cum nu mi se mai pare îngrozitor nici Bucureștiul în care mă ascund de 7 ani încoace – îi cunosc taximetriștii-profeți, istoriile clandestine, străinii, iubitele, vecinii, uneori e atât de acasă pe străzile astea încât mi se strânge stomacul de dragoste pentru stațiile de metrou și neoanele din nocturnă, pentru parcuri și autobuze, pentru oameni și pisici vagaboande. Nu știu pe unde trece mașina 682, dar într-o bună zi am să mă urc la cap de linie, am să înconjor cu ea orașul și are să fie bine. “SPNZRTR” m-a găsit într-o zi proastă, așa că am dat-o tare în căști cât să-mi acopere urâtul, să urle în locul meu, am visat la diluant și bucurie, mi-a venit să o iau la goană din birou și să nu mă mai opresc, dar alergau băieții prin păduri și pentru mine. Ar trebui un film, m-am gândit atunci, un film care să-i merite pe soundtrack. “Marele zgomot” mi s-a înfipt pieziș undeva între atrii și ventricule încă de la concertul de lansare a albumului. “M-am privit în oglindă, mi-am zâmbit politicos, / Am trăit în oglindă, am făcut totul pe dos” – ce verdict simplu și limpede, mi-am spus atunci, iar în următoarele două zile l-am ascultat obsesiv și pios ca pe o mantră, înghițindu-mi lacrimile care se încăpățânau să curgă fără jenă în mijlocul open space-ului, se încăpățânau să țâșnească tâmp, într-un reflex condiționat, de la primele acorduri de chitară, lacrimile în care îmi scăldam retrospectiv viața, lacrimile de bilanț, lacrimile de adult numai cu vârsta, lacrimile de adolescent întârziat care mimează competența într-ale trăitului până vine cineva și îl dă de gol cu un cântec.

***

Mi-am început Crăciunul într-un tren pustiu, cu geamuri înghețate și pasageri ciufuți. Zgribulită după 3 ore de somn, am găsit un compartiment gol și am ațipit un pic, înfofolită în geacă și fular, cu gluga pe cap și tâmpla sprijinită pe o pungă de castane. Am mâncat sticksuri, am băut apă și-apoi, pentru că ieșise soarele și îmi recăpătasem buna-dispoziție care mă bântuie în anumite momente de singurătate, am ascultat RATB cu telefonul la maxim în timp ce stăteam lungită, cu ochii la seninul de pe geam. Și nici nu mi-a mai păsat că întârziem vreo două ore, și nici nu conta că-mi trece sărbătoarea în tren, și n-avea nicio importanță de unde veneam și încotro mă pornisem, era doar momentul ăla, zăpezile pe câmp, soarele în ochi, muzica de jur-împrejur. Era, cumva, sărbătoarea mea cu mine. Și totul, zău, totul era ok.

IMAG0540

Advertisements

3 thoughts on “robin and the heartstabbers

  1. Frumos spus.

    Eu i-am descoperit relativ recent si conjunctural – cand un blogger pe care il urmaream (cu blog de filme si blog foto) a devenit cel mai nou membru al trupei (la clape) – altfel eu nu prea sunt la curent cu muzica. Dar Robin m-a impresionat, am citit si niste interviuri cu el, parca nu ma asteptam sa gasesc un om de calibrul ala printre cantareti (se vede ca am prejudecati). Tu zici ca ai vrea un film cu ei pe soundtrack, eu as vrea o carte scrisa de Robin… Dar si film, de ce nu? mai ales ca ei au tangente cu filmul, 3 fiind absolventi de UNATC – Vlad Fenesan, basistul, are un scurtmetraj, Staxovic.

    Observatie minora: “masina 682” ar fi un taxi, nu un autobus (zicea Robin intr-un interviu). De altfel titlul complet, “(in 3 minute) masina 682” e text tipic de dispecerat de taxi.

  2. dada, in melodie 682 e definitely un taxi, doar ca eu visam la o calatorie mai lunga, prin cartiere la care nu te-ai gandit niciodata, cu oameni care urca si coboara si vin si se duc, se inghesuie si se inchina, rad si se incrunta si traiesc acolo o farama de viata

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s