on the road

Citesc poezii in autobuz si ma incearca o anume senzatie de jena. De parca toata lumea m-ar vedea si m-ar judecat drept snoaba – cine dracu citeste poezii in autobuz fara sa vrea, pe undeva, sa epateze? Poate jena vine din amintirea zilelor de demult in care umblam mandra cu “Dilema veche” prin tramvaie, asteptand sa prind un zambet de recunoastere din partea vreunui necunoscut. De data asta eram doar eu si cuvintele. Fara muzica in casti, ar fi fost prea mult. Eu si cuvintele lui Marius Chivu despre moarte si durere si femei si dragoste(“femeile si-asa au o soarte nenorocita, / nu contribui si tu la nefericirea lor […]daca e nevoie / iubeste-le ca si cum le-ai iubi cu-adevarat!”; “deznadejdea e un pacat ca oricare altul (trebuie savarsit in secret)”;  “printre gratiile ferestrelor artificiile / infloresc in lumea lor / in curand va fi ora 0 / va trebui sa schimbam perfuziile / la multi ani! se urla pe strazi / iar prin branula deja picura / noul an”) si simt cum picura si o lacrima in caldura inabusitoare din masina, de cand a venit frigul se merge cu geamurile inchise ermetic, respiram toti in ieslea asta ambulanta fara sa zamislim niciun miracol, dau play [a cata oara?] albumului Robin & The Backstabbers pe care il ascult obsedant de zile in sir, vine iar “Marele zgomot”, vine iar verdictul ala bland dar ferm “M-am vazut in oglinda, mi-am zambit politicos / am trait in oglinda, am facut totul pe dos” si totul se leaga acum cumva, nu e asa de grav, sunt lucruri care vin si se duc si nu e cazul sa ne judecam atat de aspru, facem si noi ce putem, iubim cat putem, uram daca putem, respiram, ajunge.

Continui sa citesc poezii prin autobuz si cateva zile mai tarziu, cu jena incepand sa se dizolve intr-un soi de placere a frondei, ca atunci cand la rand la Posta aleg sa ascult Paganini, ce poate fi mai sfidator de-atat, ce bariera mai buna poate exista impotriva rutinei cozilor si a mizeriei umane pe care numai imbulzeaza in fata unui ghiseu ti-o poate dezvalui deplin. De data asta e Andrei Velea cu chestii ceva mai soft-urbane care imi amintesc vag de prima oara cand l-am descoperit pe Cartarescu. “Ingeri brusc sexuati / se pipaie frenetic, nedumeriti”;  “eu te iubesc ca pe un loc de parcare, / ca multi ar da cu pumnul si s-ar injunghia pentru asta!”; “ploua / adica picura din sfarcuri de femei frumoase”; “ incerc sa-mi vand mie insumi un poem, / dar nu tine… / stiu mult prea bine unde mi-au suflat in urechi zeii / si unde am consemnat doar, ca un contabil / cu telescoape prafuite in loc de ochelari”. Citesc in autobuzul 335 (Arcul de Triumf, Perla, Lizeanu, Iancului, Sarafinesti si inca si inca si inca), ma intreb de unde-mi vine cateodata, brusc, pofta de versuri si nimic altceva,  dorinta asta acuta, precisa, care nu stie sa se manifeste si fata de oameni, nu stie sau nu indrazneste sau naiba sa mai inteleaga ceva.

E frig pe Magheru chiar si dupa doua pahare de vin, dar intram in Biserica Italiana si initial am vesnica senzatie de respingere oarecum viscerala, ma zgaiesc la pereti cu obtuzitatea senina a unui turist, pana cand de undeva incepe orga si aerul se curata. Nu-mi pasa de icoane ori de oamenii care le manuiesc, nu-mi pasa de cartile sfinte si de adevarul pe care il ascund, conteaza doar muzica aia care ma opreste in loc, zabovim pe bancuta  si totul curge prin mine si e pustiu in jur si gandesc “e bine” si simt ”e bine” si chiar asa e, habar n-am daca se aude Bach ori altceva asemanator, n-are nicio importanta, ma uit la tavanul pictat si nu ma ia cu ameteala, doar cu seninatate, sunt eu si cu mine intr-un soi de armonie de cateva momente pe care nu vreau sa le prelungesc pana la destramare, asa ca plecam apoi sa mai bem o bere si sa ne vedem de viata aia pe care n-o stim defini, pentru ca ce farmec ar mai avea daca s-ar lasa prinsa in cuvinte.

IMAG0513

Drumul spre Targu Mures e mereu lung si niciodata la fel, de data asta imi vine sa fac un soi de bilant al lucrurilor care s-au intamplat cat eu eram departe; al unei despartiri prin telefon, in timp ce gesticulam prin Piata Trandafirilor, dorindu-mi sa fiu aici si nu acolo pentru ca nu-mi ajungeau cuvintele de la un capat la altul al tarii; al unei dupa-amieze tihnite la terasa cand povesteam cat sunt de fericita, si chiar eram, chiar daca era numai in capul meu, in fond e stupid sa strici niste momente analizandu-le retrospectiv; al unei conversatii din care ar fi trebuit sa simt ce urmeaza, dar era atata frumusete in jur pe care tineam mortis s-o impartasesc incat n-am inteles ce inseamna “mi-e dor de tine” / “multumesc”.  Si e noapte si muncim si fumam si bem vin intr-o cafenea de unde se vad beculetele din centru, totul pare minunat dincolo de geamurile alea si mie imi curge sange din nas, un rosu pur pe care il privesc cu un soi de admiratie tamp-estetica, in boxe au fost Nouvelle Vague si am disparut un moment, niciunde, nicicand, doar departe, departe de tot cumva, simtindu-ma o clipa adultul care nu sunt si nu voi fi pentru ca hei, ghici ce, e deja prea tarziu pentru asta.

Advertisements

One thought on “on the road

  1. Interesant, coada la Posta ma impinge spre acelasi gen de auditii. Ultima oara, cu o tanti care mi se vira insistent intercostal, am avut revelatia ironiei situatiei: citeam “De ce e Romania altfel?” a lui Lucian Boia. Si ascultam dialogul intre vioara lui Oistrakh si pianul lui Oborin in sonatele lui Beethoven. Dar asta nu era ironic.

    Sarbatori faine!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s