life soundtrack

I. imi spune ca nu intelege asta cu VH1. Cum sa te uiti la un canal de muzica? I se pare absurd. Mie nu, si incerc sa inteleg de ce. Imi vin de-a valma in minte casetele video din copilarie, Beavis si Butthead, MCM in anii lui de glorie, canalul britanic pe care il prindeam imediat dupa revolutie la care se dadea Depeche Mode in heavy rotation. Let’s take it slow.

La inceput a fost pick-up-ul. Nu mai stiu marca. Statea pe bilbioteca din sufragerie (aka “camera mea”) si era o bucurie constanta. Nu doar cand faceam curatenie – mobilizare generala in familie, fotoliile trase in mijlocul camerei, eu cocotata pe ele, ai mei dereticand in jur, Beatles tinandu-ne de urat – dar si in serile cand nu era nimic interesant la teatru radiofonic. Ascultam de-a valma povesti si muzica – Middle of the Road [pe astia ii adoram], aceleasi doua albume ale Beatles-ilor, Vivaldi, coruri din varii opere si operete, in fine, ce agonisisera ai mei de-a lungul vremii. La raftul cu “simfonice” nu prea umblam – ma intimidau pianistii incruntati de pe coperte si nu isi facuse nimeni timp sa mi-i apropie. Detestam “varietatile” de la televizor (in principal din pricina Angelei Similea si a Didei Dragan, care mi se pareau ca au o prezenta scenica de profesoare ale dracului), si singurele momente marcante de imagini+muzica au ramas Harry Belafonte si Nana Mouskouri – “Try to remember” plus Brel (care mi se parea dubios, cu buzele lui proeminente si patetismul stropind cu saliva la “Ne me quitte pas”).

Alta bucurie era muzica la radio-ul din masina – vara prindeam chestii misto la Radiovacanta, uneori Al Bano & Romina Power, altadata Ricchi e Poveri  sau Toto Cutugno, la un picnic cu ai mei pe la Cheile Dobrogei rasuna din boxe Loredana cu “Buna seara iubite” si in genere viata parea simpla, usor de manevrat.

Magnetofonul a fost etapa superioara – povesti pe banda de magnetofon, muzici mai misto, trase de taica-miu de la diversi cunoscuti, imi placea sa rasfoiesc caietelul cu listele de melodii, imi placeau numele straine, imi placea bucuria cu care se dansa la toate petrecerile, imi placea sa infasor capatul de banda pe tambur si sa apas “play”, ma simteam matura si responsabila, engleza inca imi era straina dar ma gadila placut la ureche, ore in sir de Jean-Michel Jarre si Modern Talking, Janis Joplin, Jesus Christ Superstar si Abba si lucruri din astea.

Pe urma revelatia – doua casete video cu clipuri de la MTV si cu ceva care se chema Ronny’s Pop Show (made by ZDF), casete la care ne uitam cu sfintenie in fiecare sambata si de care nu ma mai saturam, combinatia de muzica si vizual mi se parea ceva rotund, complet, rien ne va plus, o chestie teribil de occidentala, era ceva atat de altfel, uitam de penele de curent si cartela de lapte, de frigul din casa si lipsa totala de perspective, lucrurile deveneau cumva posibile, in alta parte pe glob se intamplau chestii, viata avea alta culoare, poate totusi povestile pe care mi le spunea bunica-miu, cu orasele din America unde gasesti pe strada de toate, de la guma de mestecat la ciocolata, poate povestile alea nu erau numai povesti, poate existau locuri unde se putea respira altfel, erau acolo oameni frumosi si povesti de tot felul, si haine misto si orase necunoscute, it was fuckin’ magic. Erau Pet Shop Boys si Desireless, Tight Fit si Pierre Cosso, Glenn Medeiros si Rita Mitsouko, plus alti pseudo-necunoscuti, one hit wonders de anii ’80 pe care, daca m-as stradui nitel, mi i-as aminti pana la ultimul.

Imediat dupa revolutie aparuse “pe cablu” un post cu muzica unde ma intoxicam cu “Enjoy the silence” si “The groove is in the heart” pana la punctul in care am ajuns sa-i urasc Depeche si pe tuta aia cu haine flower-power care canta funky stuff. Pe urma a aparut MCM si m-am bucurat de Mylene Farmer, Axelle Red si Princess Erika, pana mi s-a luat de frantuzisme. Cel mai misto cadou ever a fost un Walkman si, de prin clasa a 7-a incolo, castile mi-au devenit simbiotice. A urmat un discman de la Sony, un mp3 player, acum telefonul joaca rol de media center si nu ma mai car cu n-shpe device-uri dupa mine. Dar ma car, mereu, cu muzica. Au fost momente cand am coborat din camera de hotel in masina ca sa ascult ceva, orice, intrasem in sevraj. Au fost momente cand muzica mi-a facut bine fizic, in timp ce ma aflam intr-un rau sufletesc de nedescris. Sunt multe diminetile in care ma trezesc cu cate o melodie in cap (daca Ally McBeal era nebuna, atunci sunt si eu). Sunt si mai multe diminetile in care ma trezesc si dau drumul la VH1 (au fost si momente cu Mezzo, dar au trecut), ma invart prin casa sau ma zgaiesc la ecran, de cele mai multe ori cu mintea la altele, e doar un fundal necesar ca sa-mi asez gandurile. Am invatat pe de rost promo-urile lor exasperante, dar mi-e lene sa-mi fac playlist pe laptop, asa ca il las sa curga acolo, in voia lui, si eu imi aduc aminte de chestii, scriu scrisori care nu vor ajunge niciodata pe hartie sau posturi care nu vor ajunge niciodata pe blog. Castile pe strada imi regleaza pasul si respiratia, ma apara de uratul din jur si imi creeaza carapacea de protectie inlauntrul careia imi proiectez filmele proprii. Clipurile de acasa acopera tramvaiele sau tacerea tiuitoare si imi dau voie sa-mi aud gandurile mai bine – ca atunci cand visez mai bine cu ochii deschisi, proiectand fragmente peste decorul din jur, decat in bezna pleoapelor inchise. Si, trebuie sa recunosc, filmele cu un soundtrack adecvat mi se par de N ori mai misto decat celelalte. E armonie, e rotund, e iarasi magia aia de la 10 ani care imi da voie sa pasesc in realitati alternative. E, poate, absurd, dar n-am ce-i face.

Advertisements

17 thoughts on “life soundtrack

  1. … si primele casete , Queen si Europe, cumparate dintr-un portbagaj de Dacie, intr-un targ ,cu miros de mici ,gunoaie si suc la dozator .Sau cum m-am indragostit de blondina de la Abba , the muppets cu Kenny Rogers , frica de Dida Dragan,saturatie si plictis la Toto Cutugno -Varietati internationale , music channel in anii 90 -aceeasi inregistrare data zilnic de la 11 la 12 dupa-amiaza ,toate albumele lui Michael , cu coperta xeroxata in tus gros , revista Pop ,rock and Show si Radio 3 -soundtrack la curatenie ,chiul de la ore ca sa ma inchid in camera si sa ascult ce vreau eu . Multa muzica atasata la toate depresiile si insingurarile ,la o adolescenta altfel . Si , da, se intoarce totul daca dai drumul la
    VH1 🙂

  2. dar aveau si special guests, nu? ca eu nu pot sa-l uit pe kenny, cum se tanguia el country , serios !!! :))

  3. asta era !! tineam eu minte ca erau intr-o trasura …. la capitolul nesuferiti ,castiga detasat Dj Bobo , urmat de Ace of Base , Modern Talking si cotele apelor Dunarii , Amin !!!

  4. oh, middle of the road ăştia erau minunaţi…
    şi tre’ să recunosc c-am urît-o din suflet pe tuta aia! :))

  5. mi-am adus aminte cum traduseseră piesa aia pe coperta plăcii: “despre ea vorbeşte toată ţara” 😀

  6. aoleu, o si tradusesera? trebuie sa verific coperta in weekend, daca tot ajung acasa 🙂 ma scotea din minti ca avea o zgarietura la secunda 15 din “Love sweet love” si mereu trebuia sa fac manevra cu acul ridicat, pus mai incolo, asa ca niciodata nu stiam cum e melodia aia de-adevaratelea. Noroc cu youtube. http://www.youtube.com/watch?v=k009-DpJDyI

  7. Ehei, MCM-ul avea si Florent Pagny si Pascal Obispo si pe lungana aia blonda, Ophelie Winter. Si Manau. Si mai avea Manga Zone, o vreme am cautat filmele pe care-mi aminteam ca le prezentasera acolo, cat imi aminteam… Si eu cu VH1 deschis dimineata, you are not alone.

  8. de Ophelie nu-mi placea, nici de Obispo, ba cred ca era si epoca Zazie, dar ai dreptate, Pagny, vai-vai ce mai sufeream la aia cu “Savoir aimer”, cata literatura… 🙂

  9. oare tot la MCM era si ciudatenia aia de emisiune, “Euro trash”, cu Jean Paul Gaultier si Antoine de Caunes?

  10. desi inca imi imaginez ca sunt unica si irepetabila, se pare ca totusi am ceva puncte comune cu alti cativa oameni. uneori e bine de stiut…

  11. imi aduc aminte cu o oarecare groaza cum, fara sa stiu cine stie ce engleza, scriam dupa ureche versurile de la ‘yesterday’ si de la ‘michelle’. pacat ca foile alea nu mai exista. erau de pus in muzeu. 🙂

  12. eu am copiat cu maxima atentie versurile de la “Wind of change” [Scorpions] intr-o tabara, in vara lui ’90. pe urma am pierdut carnetelul. da’ asa de curiozitate, a mai fost careva care s-a inregistrat cantand cu castile pe urechi? home-alone-karaoke, gen? doamne, ce experienta..

  13. io mă karaokizam la greu, da’ n-aveam cu ce mă-nregistra, abia dac-aveam pick-up în adolescenţă.

  14. Eu imi amintesc de inceputul anilor 90 (91-93) cind cu televizorul nostru inca alb negru prindeam, prin ceva minune a tehnicii, tot ce vedeau vecinii mei cu antena prabolica. Si pentru ca vecinii mei aveau 2 fete de virsta mea urmaream toata ziua MTVul britanic. Aia da viata! Asa ca m-am apucat sa inregistrez cu casetofonul direct de la difuzorul televizorului. Cred ca s-ar putea sa gasesc pe undeva.

  15. @v: m-am inregistrat pe un reportofon. rezultatele mi-au zguduit convingerea ca, daca as vrea, as putea deveni oricand o diva pop. asa ca mi-am vazut de viata.
    @exella: casetofonul a aparut abia in facultate cand inregistram siroposenii de la radio romantic. o, tempora..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s