gone with the wind

Luni dimineata cu viscol, cod portocaliu, trafic dement. Reteta sigura pentru sictir si depresie.
Sau nu. Nu. Deloc.
Vantul care intra in plamani pe deasupra fularului e vesel si imi insufleteste pasii, tzopai fara jena prin gramezile de zapada adunate pe trotuare, rezist fara nervi in statia de tramvai apoi cobor la metrou la Muncii toata numai un zambet. Suspect.
Lumea din jur e de lemn ud si rece. Luminile de pe peron sunt chioare si palpaie usor, pe jos balteste niste noroi, dar eu am in casti folderul cu muzici dubioase si ma simt bine. Il cheama “oriental” pe folderul ala si il savurez uneori cand am chef sa ma cufund in niste lucruri total straine de mediu. In muzici grecesti, sarbesti, turcesti. Din alea care se ascultau pe vremuri pe la chefurile din facultate. din alea deloc cool. Dar deloc.
De data asta mi s-a tras de la Fatih Akin si al lui Sunet al Istanbulului. Am incercat odata, demult, sa vad documentarul asta si am adormit dupa cateva minute. Sau m-am plictisit. Sau in fine, s-a intamplat ceva. L-au dat duminica seara pe Neptun TV si m-am uitat cam de la jumatate incolo.
Vazusem inainte fragmente pe youtube, am simtit ca i-a venit timpul. Am avut dreptate.
Pe mine nu ma trece fiorul dumnezeirii de la muzicile astea pe filon mahomedan. Nu ma gandesc la Allah, la Coran, la rugaciunea muezinului din moschee. In schimb, pentru ca ele rascolesc ceva in mine, pentru ca nu le simt straine ori obtuze ori din alt univers, ma trece fiorul infratirii cu oamenii. Cu oamenii aia de pe malul Bosforului, in cazul de fata. Simt pana in fibra fiecare inflexiune din vocea lor. O simt si mi se pare ca o inteleg, ca e la locul ei acolo unde e, ca daca inchid ochii sunt langa ei si adulmec mirodeniile din suk. Ca sunt de-a lor, ca ei sunt fratii mei, ca muzica ne poate aduce pe toti laolalta.
Asa ca in dimineata urmatoare am ascultat Amr Diab, Khaled, Cheb Mami, Sertab Erner. Ca un intrus in mijlocul incruntatilor de la metrou. Ca o bomba de veselie cu ranjet si dans in varful picioarelor. Am schimbat la Victoriei si m-am inghesuit voioasa in vagoanele de Pipera fredonand Palamakia. Fara pic de rusine. Buna dispozitie nu m-a parasit nici la statia de autobuz de la Aviatorilor, in curentul ala oribil, roza vanturilor turbate, in aglomeratia aia naclaioasa, pe un trotuar napadit de nameti, calcandu-ne toti pe picioare. Se apropia 335-ul, am ocolit multimea, am sarit peste un caine latos, alb-murdar, am dat cu nasul intro gramada de omat care imi bloca trecerea, am inceput sa rad si sa alerg ca dementa dupa autobuz printre masinile oprite la semafor, m-am urcat cu o insistenta care nu ma caracterizeaza langa calatorii-sardele si am stat strivita de usa pret de doua statii. La Muzeul Satului am coborat cu Elefteria in urechi, am trecut pe S’agapao cu viscolul in fata si obrajii inrosindu-se sub acele de gheata, am baletat pe cararea ingusta de pasi sapata de alti salariati treziti cu noaptea-n cap in zapezile ingrozitoare de la Casa Presei, am inclinat fruntea ca sa strapung curentul teribil care ma intampina in fiecare zi intre cladirile de birouri, niste sarboaice cantau ceva vesel in casti si nu-mi pasa deloc ca am genele inghetate, caciula inzapezita, gleznele ude in bocanci.

Seara scenariul s-a repetat. Castile in urechi si zambet catre toti suparatii din autobuz. Ma gandesc daca sa raman sa caut un scaun in 335 sau sa cobor la metrou. Am chef de umblat si de muzica, asa incat aleg drumul mai intortocheat. La Unirii ma hotarasc brusc sa cobor si sa fac niste cumparaturi din megaimaj. Cu traistele pline (si grele) patinez usor pana la statia de tramvai din spatele magazinului. Un 40 pleaca de sub nasul meu. La cap de linie nu mai e nici unul. Astept. Ma foiesc de pe un picior pe altul. Inchid ochii, concentrandu-ma doar pe muzica si incercand sa nu ma gandesc obsesiv la proximul tramvai. Bate vantul, bate vantul, si de langa mine razbeste prin casti o voce pitigaiat-isterica. Dau muzica mai incet si ma intorc sa vad ce e. E o doamna rotofeie, infofolita intr-o geaca enorma de fas negru, cu gluga bordata de blanita gri. I se iteste din ea numai nasul carn si niste obraji rosii, umflati. Imi aminteste de Fuego si decid pe loc ca e nesuferita. Doamna zbiara la iubitul din dotare care o asculta smerit. Tipul a intarziat 5 minute la intalnire. Dar nu asta e pacatul cel mai grav, se decide doamna dupa 5 minute de imbufnari sonore, ci faptul ca el vine de acasa si ea de la slujba. Ma plictisesc, dau muzica tare la loc, incerc sa-mi reiau zen-ul, desi a trecut deja vreun sfert de ora de zacut in frig. Doamna continua cu cicaleala. De data asta tanarul e vinovat ca a venit fara bani in portofel. „Pai ai zis ca mergem direct acasa”. „Nu conteaza, esti un prost, eu acum ma duc si ma urc intr-un taxi si pe tine te las sa vii pe jos ca sa vezi ce prost esti, sa te inveti minte.”  Deja toata lumea din statie trage cu urechea. Renunt la muzica, renunt la zen, ma gandesc cu uimire si sictir la RATB, ma concentrez sa inteleg ce mai zice doamna. Pasamite intre timp se insirase un lung pomelnic al pacatelor lui de iubit si tovaras, acum abia il auzeam cerand niste explicatii pe un ton plangaret. „De ce nu vrei sa-mi raspunzi?” „De de-aia” plezneste ea din buze, cu satisfactie. „Dar de ce?” „De de-aia” Si tot asa de vreo cateva ori, pana am simtit ca as carpi-o cu sete, sa-i ramana urmele rosii ale degetelor mele inghetate pe obrazul ei pufos. De exasperare m-am gandit sa-i dau lui bani de taxi si sa-i zic sa plece, s-o lase acolo, in crizele ei. M-am abtinut, probabil asa e relatia lor, in fond cine-s eu sa ma bag. Dupa vreo 40 de minute de viscol a venit si tramvaiul. Neincalzit. Asa s-o gandi administratia, ca suflam unii-ntr-altii, ca in iesle, ce sa mai consume motorina. Hatza-hatza, zdranga-zdranga ne-am hurducait pana la Diham, cu geamurile inghetate si rasuflarile la fel. Si nici muzica nu mi-a mai tinut de cald pana acasa.

Frigul de azi e rau si sec si intra pana-n oase. S-a-ncuibarit pe cand ma sufla crivatul dis de dimineata pe gheata parsiva de sub zapezile rascolite. A ramas in biroul cu aer conditionat excesiv de uscat, m-a urmat pana acasa pe bulevardul Basarabia cel pustiu, nu vrea sa plece nici acum, desi am trimis o portie zdravana de tanin sa-l alunge. Vantul suiera pe scara blocului zanganind geamurile sparte, suiera pe la geamul meu zanganind niste fire care atarna de pe bloc, suiera prin turturii de pe aparatul de aer conditionat care-mi atarna sub fereastra. Care o fi rata de sinucideri in Siberia?

Advertisements

4 thoughts on “gone with the wind

  1. Mi-a placut postarea – e scrisa bine in primul rind, dar mi-a placut ideea: a ramine impresionat de muzica buna, in mijlocul unei lumi umede, reci, deprimante si zgomotoase. Cât despre personajul feminin care v-a călcat pe nervi: da, e o specie des intilnita si cit se poate de enervanta. Nu traieste numai in Romania. O statistica in UK raporta ca in 30% dintre cazurile de violenta domestica, victimele abuzurilor fizice sau verbale – dar in majoritatea cazurilor, fizice – sunt barbatii. Si inca se banuieste ca cifra ar fi mult mai mare, dar ca numeroase cazuri nu sunt raportate la politie din jena: este, intr-adevar, oarecum stinjenitor sa declari ca ai fost batut mar de sotia ta.

  2. Pingback: gone with the wind | Omeohutanu's Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s