nimic

Nu mai stiu in ce zi a saptamanii erau meditatiile la romana din clasa a 8-a, tin minte doar speranta intensa si absurda care ma napadea in fata usii de la apartamentul doamnei Grigore – ca a uitat de noi, ca saptamana asta ora se amana, ca a intervenit ceva si trebuie sa plecam acasa. Nu ca ar fi fost ceva de groaza – mi-era muuult mai simplu si simpatic decat la matematica, gramatica ma incanta, comentariile se toceau fara prea mare greutate, inca nu venise vremea chinurilor orgolioase care sa ma faca sa abandonez „culegerile” in favoarea imaginatiei proprii. Dar era bucuria aia intensa care te cotropeste cand chiulesti, cand nu trebuie sa mai faci o injectie, cand afli ca nu trebuie sa mai participi la o sedinta scarboasa, cand ti se pare ca ai tras pe cineva in piept, macar temporar, si asta iti produce o satisfactie de nedescris. Cam ca vinul rosu in pauza de masa la corporatie.

Insa nu despre asta mi-am amintit acum. Ci despre mirosul care ne intampina la usa de fiecare data: caldura si cafea proaspata. Doamna G. ne deschidea cu un zambet si o cana aburinda din care parea ca soarbe relaxare pura. Imi placea enorm aerul ala domestic de tihna cu noaptea-n cap (orele incepeau pe la 7, daca nu ma inseala memoria), o invidiam din rarunchi pentru ca e acasa, pentru ca e in papuci, pentru ca sta in fata noastra ca un sfinx binevoitor si stie chestii. De-atunci mi-am tot dorit sa o imit. Nu sa dau meditatii, rabdarea mea e limitata si nu cred ca ma pricep sa explic prea bine. Dar sa am zile din astea 100% casnice in care nu trebuie sa plec nicaieri, nu trebuie sa fac nimic, nu trebuie sa vad filme ori sa citesc carti ori sa port conversatii, zile in care sa ma trezesc devreme chiar daca nu suna ceasul si sa-mi beau cafeaua cu deplina satisfactie a unor ore albe care mi se astern in fata ca o coala goala de hartie cu care pot sa fac orice am chef. S-o umplu de hieroglife ori s-o mototolesc la gunoi.

Nu prea imi iese. Au trecut aproape 20 de ani (omfg!!) si inca nu imi iese. Mereu intervine cate ceva. Ori cafeaua nu e buna. Ori am chestii care imi stau pe creier, pentru ca sunt o persoana care se streseaza din nimic. Ori, ori, ori. Cate ceva. Mereu.

Am regasit, insa, atmosfera aia la care visam in versurile lui Mircea Cartarescu. Citite intai acasa, in volum; recitite apoi in franceza, pe scaunele de la IFR, in versiunea semnata de Fanny; auzite, mai tarziu, direct de la sursa (eu am o vaga senzatie de jena cand se recita chestii, dar M.C. se pricepe sa-si citeasca poemele):

Nimeni nu mă fute la cap.
Maşina mea de scris uguie.
M-am îmbrăcat gros.
Mi-am băut nesul.
Mi-am scris cărţile.
Mi-am trăit viaţa.

Apoi, mai departe:

Şi iată-mă-s : sterp, fericit
egomaniac, mâncând zăpada din ochi. Ah, Doamne,
dăruieşte-mi acest februarie, dăruieşte-mi-l tu !

Fă aia, fă ailaltă – nu mai există.
Gândeşte, simte, imaginează – n-am chef.
Ia-te de piept cu Dumnezeu – vax !
Vax ! Mi se rupe de tot.
N-am să trăiesc veşnic.
N-am să dezleg eu misterul.
Eu stau aici, la căldură, privind cum ninge.

Iată definţia mea : stau aici, lângă aragaz
cu fericirea în suflet, privind zăpada – atât cât se vede
prin geamul vălurit – un ins pletos
şi care nu mai vrea decât un singur lucru : să stea aici
lângă aragaz, cu fericirea în suflet, privind zăpada.

Bai, da! Exact despre asta e vorba. Vax! Sa mi se rupa de tot. Sa-mi sorb cafeaua si restul sa n-aiba nicio importanta (sau „nici o”, dracu mai stie cum trebuie sa scrii in ziua de azi, si cui ii mai pasa, oricum).

Cred ca treaba cu aragazul ma bantuie de mult, de cand am citit – tot la Cartarescu, pe care l-am descoperit intamplator acum vreo 10 ani cu „Dublu CD”, si de-atunci imi place la fel de tare – de cand am citit, zic, despre tihna asta urbana si zen-ul de cartier, despre micile placeri ale blocurilor gri:

La lumina albastră a aragazului
bucătăria noastră micuță se face și mai mică
ne-mbracă strîns, iar noi vorbim discuții
și suntem unul singur
cu adevarat noi suntem unul singur.

Asa ca m-am bucurat de cuvintele astea saptamana trecuta, si de faptul ca cineva isi mai aminteste de Bulat Okudjava („Calatoria diletantilor”, in colectia Secolul XX, din care nu mai tin minte mare lucru in afara de faptul ca mi-a placut), de faptul ca cineva mai gandeste inocenta ca stare ce urmeaza experientei, si nu o precede (ca eu asa ma vad, ma cred, ma sper: micul cinic inocent; ce mai narcisisme, halal).

Pe urma m-a izbit in moalele plexului un alt verdict, ceva mai aproape de realitate, l-am inghitit ca pe o pilula amara si tot incerc sa-l ignor, dar in unele zile nu-mi iese nici asta:

sunt trist ca o javră acum, cu viața terminată definitiv
cu treburi de rezolvat, cu obsesia ordinii de pe birou
cu un limbaj pretențios și-academic
matur și cretin și pierdut

Si ce-i de facut in aceste conditii? Nimic.

Advertisements

6 thoughts on “nimic

  1. pfui, îmi vine să te iau în braţe acu-acu, ce bine (de)scriseşi. şi mă refer la-mbrăţişatul ăla bucuros, care te ridică pe vîrfuri, poate te şi răstoarnă uşor într-o parte, şi-ţi pîrîie oasele, de bucuria-revelaţia întîlnirii, băăăăăăi-ce-bine-că-te-văd-că-nu-ne-am-mai-întîlnit-de…

    cre’ că nu se-nţelege nimic din ce-am vrut să zic, da’ sînt în papuci lîngă ceaiul fierbinte, n-are nici o relevanţă cine ce mai pricepe.

  2. ce misto e insemnarea asta!!! ce misto e!
    nu c-as vrea sa ma injuri, dar eu exact asta am (re)descoperit aici: zilele de weekend in care nu trebuie sa fac ab-so-lut nimic sau serile in care la fel; si nici nu fac, de 3 weekenduri n-am iesit din casa; senzational!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s