lisbon story [2]

statia de metrou Oriente e impodobita cu mozaic pictat in benzi desenate – sirene si pirati si vietuitoare marine intr-un amestec de kitsch colorat, inofensiv. complexul de cladiri, in schimb, e sobru si impresionant, cu sicla verde-albastrui si profil de corabie. cautam acvariul, umblam hai-hui prin Parque das Nacoes, e aproape pustiu, aceiasi pesti dubiosi se invart pe sub pasarela de lemn, unde raul a depus un strat gros de aluviuni. la Oceanario intram impreuna cu un card de copii, inauntru e plin de lume si racoare, rechini se invart calmi in bazinul enorm, pisici de mare, bibani, pesti de toate formele si culorile, umflati ca un cimpoi, plati si iuti precum serpii, toti se privesc si inoata in cerc over and over again. ceva mai incolo sunt pinguini si vidre, corali si broaste exotice, dragoni de mare cu trupul ca o iarba filigranata si caracatite baloase cu ventuze obscene inghesuite pe sticla groasa prin care privim fascinati.
un filmulet documentar ne lamureste de ce nu se produce niciun macel in bazinul cel mare: fiecare specie inoata pe un alt palier, si de cateva ori pe saptamana un angajat al Oceanariului se coboara, in costum de scafandru, ca sa hraneasca vietuitoarele (pisicile alea de mare isi primesc fiecare portia din mana, rechinii sunt tratati cu ceva mai multa precautie, dar in general treaba se desfasoara pasnic).

Vasco da Gama inseamna si mall, unde ratacim o vreme (lately am puseuri de shopaholism), apoi mancam ceva ultra-ieftin, de la un restaurant specializat pe friptane – pui cu cartofi prajiti, salata si suc pe la 5 euro, ce bine ne descurcam azi.

Mosteiro dos Jerónimos e alba si destul de sobra sub soarele care ne prajeste in Belem, inauntru e racoare si bine, vitralii frumoase si statui de un kitsch desavarsit (un Jesus cu peruca neagra scalciata), langa altar e un cuplu care isi pune pirostriile, pe-afara misuna niste nuntasi imbracati provincial, facem pozele de rigoare cu briz-brizurile manueline si o luam la picior spre Torre de Belem. traversam o pasarela, trecem prin curtea unui muzeu, mergem toropiti de-a lungul unor cladiri parasite cu aer de decor hollywoodian abandonat, turnul e plin de turisti si ne pozam prin toate colturile, scarile care urca prin el sunt spiralate si inguste, trebuie sa strigi ca sa-ti semnalizezi prezenta si sa nu te impiedici de cei care vin din sens opus.

pe mal sunt leandri si iarba parjolita, o brazda de nisip cu gunoaie, ceva mai incolo cateva cafenele pe care le banuim cam scumpe, asa ca o luam la picior inapoi, spre Museu Colecção Berardo, planuim sa bem ceva la racoare dar in schimb gasim o cafenea cu autoservire unde ne indopam cu bunatati.
ceva mai linistiti exploram apoi salile muzeului – Os Gemeos mai intai, cu incaperile lor fantastice in care peretii sunt incarcati cu amplificatoare desenate in chip de om, cu usi care nu se inchid si nu se deschid catre niciunde, dar ascund in spate un oras intreg cu povesti pe care ai putea sa ti le insiri o zi intreaga, tupilat acolo, pe jos, in sala racoroasa, cu pereti pe care stau spanzurate case, asteptand sa le explorezi centimetru cu centimetru pentru ca fiecare iti rezerva o surpriza – aici o pisica, dincolo o perecehe de ghete, familii intregi, baieti cu cateii lor, copii sfiosi ascunsi intr-o firida, alte usi, alte povesti, si un pat intr-o incapere cu oglinzi in care te pierzi in propria imagine reflectata la infinit.

muzeul are o colectie foarte misto de arta contemporana, pe care o prefiram incet, ajungem apoi la expozitia temporara Warhol TV unde ne distram o vreme cu inregistrari din anii ’70, fragmente de emisiuni tv, moda, clipuri, decadenta asumata, canapelele din muzeu sunt comode si n-as mai pleca de-acolo, dar trebuie sa gustam faimoasele Pasteis de Belem – sunt bune dar nu senzationale, un foietaj umplut cu crema de ou si vanilie, surorile mai dichisite ale celor pe care le primim la micul dejun sub numele “pasteis de nata”. sunt bune, totusi, si le molfaim multumiti pe iarba, cu niste cafea.

Advertisements

5 thoughts on “lisbon story [2]

  1. o “lisbon” iubita si amanta a vietii mele .. te intreb : poti tu exista fara mine ( incercata intre mari si tari si alte dureri )

    al tau vesnic F. Pessoa !

  2. matusa-mea tocmai mi-a reprosat ca am fost cam agresiva:) si eu abia indrazneam sa respir sub stratul gros de machiaj care facea clipitul imposibil (asta + emotiile-> aparenta de snoaba intzepata pe care inteleg c-am lasat-o pe la altii..eh, noi sa fim sanatosi..)

  3. numai snoaba intepata nu erati…nu, eu din cele citite pe blog imi imaginam o fata volubila, galagioasa, vorbareata, vesela, chiar obositoare in mod placut. impresia de la tv a fost ca sunteti f serioasa, pragmatica si ca stiti f bine sa va stapaniti emotiile -ceea ce e f bine! dar nu mi-am facut nicio impresie negativa din contra, felicitari. sunteti f draguta. v-au machiat acolo? ca mie mi s-a parut un machiaj naturel:)am uitat sa zic: foarte inteligenta si ca si egon, de incredere.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s