felicita

aveam niste vreme de pierdut ieri, asa ca am aterizat pe o banca in Cismigiu, cu ceva de mancare si muzica in casti, totul era inflorit si parfumat in jur si mai curgea putin soare printre crengi asa ca am adastat acolo o vreme multumita, cu zambetul care mi se latea pe figura fara sa-l pot opri (si de ce l-as fi oprit), m-am uitat la lumea care trecea, am facut cu mana la un bebelus,  pana si pensionarii pareau inofensivi

mi-am amintit de vara in care fugeam pe aleile Cismigiului in pauza de pranz, cu o placinta in mana si Cesaria Evora in mp3 player si uitam de mine la soare, stateam cate o ora fara sa fac nimic anume, sa gandesc nimic anume, fericita la nivel de mitocondrie ca sunt alive si ca sunt acolo si ca sunt eu si ca e soare si ca nu trebuie sa dau nimanui socoteala pentru ca tac

am baut niste vin intr-o seara demult pe langa Piata Rosetti, o carciuma bizara intr-un subsol, cu o doamna blonda care canta la clape si un domn spilcuit care o acompania cu vocea, m-am entuziasmat la niste Brel si-apoi la “Felicita” si am turuit, ametita, o teorie simplista despre cum asa e fericirea, cum spun baietii astia, “un bicchiere di vino con un panino”, si habar n-am pe ce ma bazam, pe intuitie sau pe speranta, ca pana atunci nu traisem mai deloc. decat in imaginatie

de la inaltimea celor 30+ ani de acum vreau sa ma felicit pentru ca nu bateam campii; acum, mai mult decat atunci, sunt convinsa ca fericirea sta in bucuriile simple. sau, cel putin, ceea ce numesc eu fericire.

sa te tii de mana pe strada

sa imparti un sandvis si un pahar de vin

sa lasi un biletel; cateva cuvinte si multa emotie

sa asculti ploaia din geam in bratele cui trebuie

sa zambesti si sa ti se raspunda la fel

sa deschizi ochii la lucrurile frumoase din jur, sa le privesti o vreme, sa realizezi ca exista, ca nu sunt doar butaforie in drumul rutinei zilnice

sa te opresti putin si sa respiri si sa-ti aduci aminte de tine

probabil sunt de o superficialitate fara seaman, dar genul asta de lucruri mi-a adus mai multa bucurie decat orice carte, film sau alte forma de arta, care imi zgandare placut intelectul si emotiile, dar nu imi aduce explozia aia de zambet nestavilit, seninatatea dinlauntru

poate “moulin rouge” si muzicile de-acolo, dar nu se pune, ca eram indragostita:)

asadar, intr-o incununare a un-coolness-ului meu fluturat cu mandrie, sa vina Al Bano si Romina Power, muzica zilelor de aprilie din copilarie, cand aerul se indulcea treptat si, victorioasa, imi aruncam cat colo fesul cu care ai mei ma silisera sa umblu pe strada pana atunci (alb, cu un pampon in varf, oroare)

LATER EDIT: Alexandru spune de muzica si ma frapeaza faptul ca nu am pomenit-o aici; mi-e asa de aproape, atat de parte din mine; da, muzica mi-a adus zambetul ala, si m-a aparat de multe uraciuni / tristeti / tociri ale simtirii, mi-e greu de-acum sa concep diminetile fara niste cantece care sa ma insoteasca (nu bateau campii aia in Ally Mcbeal cu “the theme song”, imi acordez pasii pe muzica si lumea capata ritm). unlike books & movies, muzica ciupeste niste corzi mai primitive, cred. paleocortex, ceva, nu stiu daca mai profund, dar oricum mai eficient. poate pictura sa ma mai atinga la fel, dar in foarte putine cazuri (imi vin in minte acum tushele de penel ale lui Vincent; pe alea, da, le simt visceral; in plex)

Advertisements

15 thoughts on “felicita

  1. Esti cu siguranta de o superficialitate fara seaman. Si formele de arta iti pot aduce bucurii simple, zimbet si seninatate, de pilda sa citesti despre anumite fesuri albe cu pampon in virf : )

  2. (mie cartile, filmele, muzicile care-mi plac cel mai mult imi dau EXACT acelasi fel de fericiri pe care le pomenesti tu de la sa te tii de mina pe strada incolo)

  3. dadadada.
    da’ adaug totusi si anumite momente de revelatii pe care le-am avut pe cind citeam diverse carti si care mi-au pus, chiar mi-au pus zimbetul ala pe fata.
    si, da, anumite texte despre anumite fesuri albe. :))

  4. @alexandru: muzica, lasasem deoparte muzica, se necesita un post scriptum
    @v: mai, zambet mi-au adus multe, dar nu din ala de-mi vine sa imbratisez universul si sa-i declar amor neconditionat 🙂

  5. badabada, d-ala…
    si in majoritatea cazurilor (care oricum n-au fost multe) la niste nebeletristice. 🙂

  6. Cred că ai dreptate cu muzica. Pe Lhasa (dragostea vieţii mele 🙂 o ascult clar direct cu paleocortexul, cum zici tu. Mi-aduc aminte cum am descoperit – într-o seară, întîmplător, am dat de La confession, apoi de altele, m-am lungit pe jos, am ascultat-o pînă dimineaţa cu în arriereplan întrebarea din ce precambrian îi ştiu vocea.

    Nu ştiu să fi simţit ceva asemănător la vreo carte (poate coşmarul din despre eroi şi morminte să-l fi simţit aşa, visceral şi pe lunatica de Alejandra).

    pfu, bine că muzica te atinge mai profund, nu eşti, totuşi, de o ”superficialitate fără seamăn” (îmi vine să rîd încontinuu de chestia asta) : )

  7. Foarte frumoasa melodia, mi-a amintit de clasa a VI-a, perioada in care eram indragostita de Al Bano si Romina Power. Mersi 🙂

  8. (uite-asa depistezi c-ai imbatrinit, cind nu mai stii sa spui din prima suflare in ce clasa erai cind il ascultai cu limba scoasa pe cutare sau pe cutarescu…)

  9. uf – call me superficial, da io o prefer pe bola ‘as acritura’ decit in varianta soft 😉

    ps cintecele – da, te replonjeaza in momentu ‘ala’; si e eterne; spre deosebire de momentele ‘alea’ (de in each other’s arms cu ploaia in geam, yawn) care ce bine k e trecatoare… k sa treci, superficial, la altele!!

  10. @als: metafora cu ploaia si imbratisarea e de la melodie, eu nu mi-as fi permis asemenea sirop:P
    PS maaaama ce-mi mai placea de Romina cand eram mica si deloc nu intelegeam de ce sta cu nenea ala mic si uratel cu nume stupid
    @ixtab: eu prin a 4-a / a 5-a, cred, intr-a 6-a a venit revolutia cu “lambada” peste noi
    @alexandru: Lhasa m-a lovit rau de tot in concert, imi venea sa tac mult-mult dupa aia, si ma apucase si boceala in sala, nebunie ( https://boladenieve78.wordpress.com/?s=lhasa )

  11. @boladenieve: cam la fel am făcut şi eu la concertele cu ea (a venit de două ori la québec), deşi eram înconjurat de stane de piatră care nu boceau (unele o studiau pe violoncelistă) : )
    Nu merge link-ul ăla.

  12. (Mie mi-e pur şi simplu frică de boladenieve în varianta ”acritură”, de-asta profit de rarele ocazii cînd îşi permite cîte-un sirop şi-i scriu…)

  13. @alex: frica, haida-de:) am reparat linkul.
    n-am remarcat violoncelista, ca stateam relativ departe de scena, merita?:)

  14. Îhîm, merita… : ) Le-am văzut bine pe amîndouă, unul dintre concerte a fost într-o sală de teatru micuţă, mi s-a părut la început destul de bourgeoise şi deci de nepotrivită cu Lhasa, dar marele avantaj era că nu lăsa nici o pierdere de căldură sau de intensitate din vocea ei. Dar cînd o văd pe Lhasa în rochia ei neagră, simplă, cu pantofii ăia înduioşători, un pic stîngace parcă într-o sală ca aia, nu mai am ochi pentru nici o violoncelistă, mă topesc instantaneu şi nu mai revin în altă stare de agregare decît mult după aia.

    Ştii site-ul ei neoficial, bănuiesc, sînt acolo multe poze, interviuri…

  15. @ bola: da si mie imi placea de romina & nu intelegeam ce gasea la piticu ala cu ochelari + k vocea ei era mult mai misto k a lui & ea trebuia sa poarte NUMAI balerini din cauza lui & el avea/are ceva asa de seminarist intirziat ceea ce si e din cite stiu…
    ps ai ascultat cumva versiunea romaneask? nu mai stiu cineo cinta park gina patrascu or eva kiss or smth noi am puso in bucla la revelion & am cazut sub masa de ris
    refrenu e ‘e cineva?’ lol

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s