dupa ziduri suntem noi care te facem pe tine

Doua ore intre zidurile unei clase de liceu nu sunt o incercare usoara. Dar Laurent Cantet si Francois Begaudeau o transforma intr-una placuta – liceenii lor nu sunt chiar atat de ingrozitori precum cei pe care ii puteti vedea zilnic la Stirile de la ora 5, si filmul ramane, totusi, fictiune, in ciuda stilului pseudo-documentar abordat.

Adaptata dupa romanul lui Begaudeau, “Clasa” e populata de adolescenti alesi in urma unor ateliere tinute la un liceu parizian incepand cu toamna lui 2006. Sunt insa elevi care interpreteaza alti elevi, si nu vietile proprii, desi naturaletea cu care o fac va poate pacali: improvizatia a avut un loc important in cadul filmarilor, dar povestea cartii a fost urmarita destul de fidel. Pe scurt, avem parte de o cronica bine articulata (si deloc isterica, ceea ce e mare lucru) a relatiilor profesor-elev intr-o scoala de suburbie, cu copii de varii nationalitati, stiluri de viata si apucaturi.

Francois (autorul care isi joaca si personajul principal) este prof de franceza la o clasa multicolora, genul de dascal relaxat, tinerel si frumusel care foloseste umorul pe post de scut impotriva unor elevi deseori contondenti si vag obtuzi. Elevi impertineni care se plictisesc la ore, elevi care chestioneaza utilitatea materiilor de scoala, elevi care se revolta impotriva unor forme verbale pretentioase, pe scurt liceeni tipici. Si elevi cu mandrii nationaliste, pe deasupra – majoritatea au origini africane si zambesc dispretuitor la numele “de albi” pe care Francois le foloseste in exercitii. Elevi care vorbesc in argou si fac bancuri porcoase, elevi insolenti care chestioneaza orientarile sexuale ale profului, elevi nazurosi care nu au chef sa citeasca la ora – aparent un cosmar, asa cum il resimte profesorul de tehnologie, rabufnind exasperat impotriva obrazniciei si suficientei cu care e tratat in clasa.

Din fericire adolescentii lui Cantet nu sunt desenati in alb-negru – nici unul nu e rau cu-adevarat, ci doar sacaitor, ametit de hormoni, bulversat de spiritul turmei. Nici Esmeralda, tipa cu gura mare, revoltata ca proful a tratat-o de panarama (“petasse” in original, pentru care traducerea “stricata” mi s-a parut prea dura). Nici Khoumba, cea care peste vara a devenit brusc domnisorica si acum se simte persecutata la scoala. Nici Boubacar, guraliv si neastamparat, si nici macar Souleymane, vesnicul revoltat, “elementul negativ” care sfarseste prin a fi exmatriculat (admirabil, Cantet nu a dat-o deloc in dulcegarii sau “happy end”-uri, putem banui dramele familiale din spatele atitudinii lui Souleymane dar ele nu se constituie in scuza universala, si nu ni se baga pe gat mesaje moralizatoare gen “Dangerous Minds”).

Filmul nu are o tesatura dramatica prea densa, dar nici nu duce lipsa de una – schimburile aprinse, iuti si acide de replici intre profesor si elevi, limbajul colorat si liber, spontaneitatea sunt elementele-cheie. Si tocmail stilul acesta sprintar ne face sa digeram usor si momentele mai “grele” – incidentele par veridice, se inlantuie firesc, nimeni nu e complet inocent, toate personajele sunt teribil de naturale, de la momentele de tupeu maximal pana la cele de delicatete mascata sub ranjet adolescentin. Relatiile de putere sunt mereu fragile, intr-un echilibru precar, si finalul de an nu aduce discursuri triumfaliste sau inteleptiri bruste – exista, inca, elevi care nu pricep nimic din cursuri, si proful-diriginte nu-i poate salva in niciun fel. Probabil nici nu trebuie. It’s a dog eat dog world out there, dincolo de bravade si chicoteli.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s