cultura de internet

In numarul trecut din Dilema Veche, Andrei Plesu deplange extinderea “culturii de internet”, cea care opune “butonada” veritabilei cautari intelectuale. “a fi cultivat nu înseamnă a şti, înseamnă a şti să cauţi” sustine domnul Plesu. “Nu a şti să utilizezi o „maşină de căutare“, ci a transforma căutarea într-un parcurs laborios, imprevizibil, plin de fertile derapaje colaterale. Cultura nu te îmbogăţeşte prin ceea ce îţi livrează în mod expres, ci prin aventura drumului, prin barocul tatonărilor.”

Perfect de acord. Dar nu cred ca “lenea mentala, pasivitatea si impostura” sunt apanajul strict al internautilor. Daca tiparul meu este superficialitatea, nici vizitele dese la biblioteca, nici lectura revistelor pe hartie n-are fi ajutat prea mult, iar flanarea mea pe deasupra subiectelor ar fi fost la fel de facila. Nu cred ca aplic principii diferite doar pentru ca utilizez instrumente diferite: daca ajung, din cautare in cautare, pe subiecte care ma intereseaza, le aprofundez; daca nu, dau skip, next, whatever. Asa fac si cu articolele de ziar, cronicile, cartile, filmele sau muzicile care imi ies in cale.

“Cultura te îmbogăţeşte şi prin ceea ce afli fără să fi căutat în mod direct.” – mi s-a intamplat de nenumarate ori sa descopar chestii extrem de interesante din intamplare, in acea “ţopăială arbitrară” la care se refera domnul Plesu (desi l-as contrazice si aici, tzopaiala aceea nu este necesarmente arbitrara, are ritmul ei, un du-te/vino pe propriile urme, o intoarcere pe loc, un batut de trei ori din palme cand dai de lucruri frumoase, un pas la stanga pe o directie, altul la dreapta pe un domeniu conex). M-am imbogatind afland, fara sa fi cautat in mod direct.

Cred ca “intelectualul de Google” exista dintotdeauna. Era cel care vorbea mult si degeaba in orice ocazie, aruncand in capul interlocutorilor fragmente de idei stupide invelite in staniolul fragil al unor citate recitate dupa ureche, ca argumentare suprema. Pe Valentin Stan nu l-a nascut Internetul, doar i-a facut viata ceva mai usoara.

Dar fraza care m-a frapat cel mai tare a fost urmatoarea: “Cunoaşterea ca depozit, inteligenţa ca exerciţiu al memoriei, interogaţia redusă la strictă dexteritate mecanică şi la curiozitate primară, toate acestea transformă faptul de cultură în produs de supermarket şi efortul de cunoaştere într-o subspecie a shopping-ului.” Dexteritatea mecanica, reproducerea papagaliceasca, nivelul sub-minimal de curiozitate, toate astea sunt coordonatele invataturii cu care m-am confruntat in anii liceului. Nu, pe vremea aia Google nu se nascuse, iar calculatoarele pe care butonam erau unele extrem de primitive. Exista in schimb doamna Lucia Z., profesoara de romana, care tocmai il descoperise pe Nicolae Manloescu din care ne cita extensiv, care ne teroriza cu Rosa del Conte si Eminescu pana la punctul in care am dezvoltat o aversiune viscerala pentru sintagmele gen “metafora oglinzii”, “metafora cercului” sau “integrarea in absolut”. Cum volumele de critica pe care ni le prezenta nu prea erau de gasit, solutia de supravietuire si evitare a corijentelor era toceala stupida a unor texte din care nu intelegeam nimic, nu pentru ca n-ar fi fost nimic de inteles, ci pentru ca ni se serveau “al dente“, fara sa fie asezonate cu o explicatie pe masura cerebelului nostru de la varsta aia.

Ingeram si regurgitam la loc niste semi-preparate indigeste de cultura, si prea putin conta daca ramanea vreo fibra hranitoare prin suflete sau creier. Favoritul la ore era colegul Bogdan, mare mester in invartirea aburitoare a cuvintelor, cel care intre un zambet cu gropite si doua neologisme reusea mereu sa para profund fara sa spuna nimic. Naiva fiind, cu vitejia specifica varstei, m-am gandit odata sa ies din tiparul asta exasperant. Asa ca la ora despre Creanga, cand stiam ca o sa ma asculte, m-am apucat sa scriu o tema “reactionara”, pe ideea ca mai slabiti-ne cu simbolurile si metafizica, si haideti sa ne bucuram de alte chestii in “Amintiri din copilarie”, nu atat de mitul reintoarcerii cat de umor, vocabular, oralitate spumoasa. Pe masura ce citeam in clasa se lasa o liniste apasatoare iar mie incepusera sa-mi cam tremurile mainile, acoperite de sudorile reci presimtind un dezastru. Am primit un 2 gratios, iar la urmatoarea sedinta cu parintii mama a aflat ca sunt “o piatra tare” (“incapatanata” ar fi traducerea, presupun), asa ca m-a bombanit intens cateva saptamani dupa aia. Nu spun ca lucrarea mea ar fi fost vreo mostra de spirit si subtilitate – am recitit-o ani mai tarziu si mi-a starnit destule zambete – dar speram sa se aprecieze efortul de a gandi “out of the box”. Gresit. Iesi din norma, iei o linie peste deget. “Bunul dobîndit fără efort, parada de informaţie plutind pe un perfect vid cognitiv, ştiinţa neasimilată, neprelucrată organic”, exact lucrurile pe care domnul Plesu le imputa acum Internetului, erau atunci norma si litera de lege.

Asa ca sa avem pardon: “trişeria intelectuală” este la ea acasa de multa vreme. Si se vede suficient de bine in jur, si la cei din generatia mea, nu doar la mladitele debile crescute la umbra Hi5-ului.

Advertisement