galceava obositului cu lumea

hotarat lucru,2005 e un an de cacat. si asta spre diferenta de 2004,care nici el n-a stralucit,ca sa ma exprim eufemistic. la un moment dat ma gandisem ca am gasit, cel putin, un diagnostic:anul ne-simtirii. in sensul prezentei la locul lor, pipaibile desi nu tocmai viguroase, a intelectului si hormonilor, dezechilibrate de lipsa filingurilor. ioc afectivitate, m-am gandit eu rozandu-mi unghiile cu un soi de satisfactie perversa ca atunci cand iti iei incet-incet coaja de pe o buba si studiezi meticulos carnea rozalie, proaspata, de dedesubt cu fascinatia pentru culorile usor obscene ale viscerelor.

nix simtire, mi-am socotit pagubele colaterale ale maturizarii (de ce ma incapatanez sa-i zic asa unei acreli timpurii nu stiu) dar ma vad nevoita sa bat in retragere de pe fronturile miscatoare ale auto-analizelor plicticos-sacaitor-adolescentino-freudiene. ca filing ar mai exista, inspre zona enervarilor, tristetilor, furiilor bruste si violente, mizantropiilor refulate, ridicarilor scarbite din sprancene, desi ma tot amagesc ca astea toate sunt de fapt manifestari epidermice si ca deep down afectivitatile inca stiu sa existe, desi sufocate momentan de stratul gros, imbacsit, al maruntisurilor zilnice omoratoare de tmp. ca poate mai exista rezerve de entuziasm daca from time to time chiar zambesc fara motive aparente, ca poate starile euforice n-or fi de-acum rezervate excursiilor bahice, ca poate si momentele de alcoolizare auto-impusa or mai aduce pe langa mahmureala de a doua zi si vreo exuberanta ideatic-verbala, altfel se cheama ca imi fut ficatul degeaba. numai ca mi-e greu,extrem de greu,daca nu imposibil,sa ma bucur de oameni.

insule plutindu-mi pe alaturi, planete straine, universuri paralele, ma gandesc privindu-i pe strada, in tramvaie, pe dasupra unui pahar de vorba, ce am eu cu ei, ce limba comuna am putea gasi, ce le pasa de mine si ce-mi pasa si mie pana la urma, monoloagele paralele sunt o notiune fascinanta pana la un punct dupa care incep sa ma intreb de ce dracu nu tac odata, ce-oi avea de trancanit pe orice subiect posibil, de ce nu-mi vad de mine si de treburile mele si ma apuc sa imi dau cu parerea despre lucruri neimportante si neinteresante si straine mie pana la urma, la ce bun tot zgomotul cand oricum ma privesc vorbind de undeva de departe, nici macar nu mai sunt atenta la mine, pilotul automat e mereu de incredere, mai arunc doar un ochi din cand in cand sa vad ca nu s-au produs catastrofe,ca interlocutorul ma crede inca alaturi si pe urma imi vad de contemplarea vag nemultumita a golului interior. trebuie umplut, clar, nu mai merge aceasta risipire zilnica in o mie si una de directii, ei si ce daca s-a oprit apa calda, la dracu cu pretul rosiilor in piata matache, mi se rupe de nuntile la care ati fost voi, si nu s-o darama institutia daca tastez fara pasiune niste jeguri de comenzi.

ajunge cu toata invazia asta a exteriorului agresiv si lacom, ce dumnezeu sa arat si sa ofer altora daca eu de ceva vreme sunt la limita subzistentei creativ-afective, mi-e jena de aceasta impostura de fapt, de a trai din firimiturile zambitoare ale omului care eram acum 2 ani, poate de-asta mi-a si placut atat jurnalul asta al lui Cartarescu, umbla cu povara aceleiasi umbre cumva, e placut sa citesti despre deruta altuia justificandu-ti intr-un fel ratacirea proprie, si iertate fie-mi metaforele idiot-culinare dar bucatelele bune din supa asta primordiala a mea s-au evaporat demult, invart acuma polonicul in gol printre ochiuri obosite de zeama, ce sa mai arat, cu ce sa va mai bucur, si pe gasca cu oua de aur o apuca dracii la un moment dat darmite pe mine cu amintirile mele de nelinisti existentiale dintr-o alta viata care acum ma arata cu degetul si ma fac sa ma simt imprafosata pe suflet (am ezitat cateva momente inainte sa scriu “suflet”, de ce naiba m-oi jena de anumite cuvinte nu stiu). una peste alta unica dorinta in acest moment este sa ma adap intens cu lecturi, slava domnului, din punctul de vedere al imboldului in directia asta nu exista probleme, numai sa ma lase universul putin in pace sa-mi pudrez nasul si sa-mi refac machiajul si pe urma o sa revin zambind ca doar asta se cere si de fapt asta vreau si eu, doar ca acum nu pot, nu mai pot chiar deloc sa ma tin cu dintii de marginea realitatii si sa ma dau interesata de peisaj.

cateva zile sa am,doar ale mele, sa tac intens, sa se taca intens, ce-o fi asa de greu, mi-e dor sa nu zic nimic catva timp pana cand o sa am realmente ceva de zis, e chiar asa de absurd ce-mi doresc?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s