me, myself and i

mi-e tare dor de mine, de fapt, mi-e dor sa am timp sa gandesc, nu stiu la ce anume, nici nu importa, sa am timp sa-mi exersez conexiunile, sa invat cuvinte noi, sa nu ma mai zbat pe cararile deja batatorite ale metaforelor care ma gaseau cu atata usurinta in urma cu ceva vreme, vreau sa ma simt dezmortindu-ma, vreau, vreau, vreau…

nu stiu de ce se zbat atatia oameni sa traiasca in afara iar eu tanjesc dupa inlauntru. e posibil ca in acest moment sa ma intereseze de fapt in exclusivitate persoana mea, chiar sunt curioasa ce-o sa devin peste cativa ani, cum o sa evoluez, nu stiu de ce acest recent dobandit (sau nu?) ego(t)ism, nu ca ar fi neaparat un lucru rau, poate ar fi o chestie pozitiva daca ne-am face vreme sa get in touch with ourselves in loc sa ne tot foim in jurul cozii dandu-ne ocupati si loviti de mescahinaria asta zilnica, eu de exemplu nu pot sa simulez ca viata imi orbiteaza in jurul jobului, nici nu vd de ce dracu as face-o, nu ma pasioneaza nimic acolo si nu cred ca ar trebui sa ma simt guilty pe tema asta, cred ca am ajuns la punctul unde imi asum asa-zisa superficialitate si cu asta basta, da, poate n-am rabdare sa aprofundez, poate dorul de duca e usor exagerat, cu nevoia asta de zig-zag existential, cautand nu stiu ce, nu stiu unde, dar refuz sa ma disculp.
whatever.
ce rost are sa citesti jurnalul lui Cartarescu, e evident ca l-a scris stiind ca va fi publicat intr-o zi“…so what…nu facem cu totii cumva la fel, scriind pentru un public imaginar, pentru noi-cei ce vom fi mai tarzu, eu cel putin m-am suspectat mereu de un anume cabotinism chiar si atunci cand scriam la modul clasic, cu pix pe hartie, chiar si atunci exista un soi de dialog tampit intre mana care asternea cuvintele si mintea dedublata, de-triplata, multiplicata in regizor, actor, spectator si mai ales critic.

si ma gandesc acum ca printre toate personalitatile astea s-au derulat pana la urma si indragostirile mele pe care n-am stiut sa le impartasesc, disecate si savurate fiind ele deja intre eu si mine, caci cine le-ar fi stiut analiza mai maruntel, si cum altfel le-as mai fi putut pastra intregi, suculente, rezerva de viata pentru perioadele de fiintare epidermica, departe de subiectul inamorarii, bucurandu-ma in singuratate, absurd, de aceste emotii, poate de-asta n-am avut nevoie in copilarie de prieteni imaginari, mi-eram de ajuns, i guess i’m not a team player after all.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s