NU asteptati un film SF: calatoriile in timp ale lui Henry sunt doar pretext pentru o poveste romantica. Care ar trebui sa fie despre iubire, destin, locuri importante care ne atrag fara sa stim de ce. Despre o femeie care isi asuma o viata de asteptare. Ma rog, asa e cartea. Filmul e un tearjerker cu protagonisti fara pic de chimie, muzica siropoasa si peisaje idilice. Plus: Eric Bana apare naked. Minus: Rachel McAdams – nu. De vazut daca sunteti in love si vreti sa va pupati prin cinematografe.

imdb

Regia: Robert Schwentke

Cu: Eric Bana, Rachel McAdams

o punga cu bomboane

mentosanele mi se pareau ceva fabulos. combinatia aia de prafos si racoros totodata – genial! pastile albe intr-un fisic de hartie verde, 1 leu bucata, se gaseau destul de rar si atunci cand prindeam luam vreo 2-3.

acelasi gust prafos dar cu alta aroma erau pastilele de dextroza – nu stiu exact la ce faceau bine (cica “dadeau energie”, sanchi), dar erau dulcegi si piscatoare la limba, si asta era de-ajuns.

dupa cum dulce si piscatoare era si oranjada – un praf colorat in pungute mici, care nu mai ajungea niciodata sa fie combinat cu borviz pentru ca il consumam ca atare, turnat pe limba direct si mestecat apoi cu indicibila satisfactie.

la cofetaria din Parcul Tabacarie se gaseau din cand in cand bomboane cubaneze. portocalii, sticloase, dulci-acrisoare, o minune. bunica-mea ascundea cateva printr-o poseta pe care o tinea “de buna” si mi le servea cand ma asteptam mai putin, surprize translucide, bucurii in celofan.
ma pasionam de caramele – din cele chewy si lipicioase, cu gust intens de cacao, care se prindeau de dinti cu atata forta ca mai gaseai ceva de rontait si-a doua zi. din pacate gaseam mai des modelul sfaramicios si decolorat, un fel de caramele-nechezol, care nu-mi astamparau pofta, doar o potoleau provizoriu. “o sa-ti strici dintii cu alea, mama”.
dintii mi-i stricam si cu bomboanele praline (nu, nu din astea de ciocolata care se gasesc acum, ci unele in culori pastel, roz, bleu sau verzui, cu miez de cacao ieftina), pe care le detestam sincer – erau mai mereu topite si lipite laolalta de punga de hartie in care se vindeau. preferam de departe “amandinele” – ramaneam cu buzele pudrate de cacao, si imi placea teribil combinatia de gust dulce-amarui.

dar cele mai cele mi se pareau bomboanele “straineze” pe care le zaream si gustam la colegii de scoala care aveau tatii “navigatori” – in genere aduse de la turci, cu ambalaje viu colorate si fosnitoare, cu gusturi si densitati care mai de care mai altfel, in celofan si staniol, cu lapte ori alune, fructe ori migdale. o nebunie.

copiii sunt, totusi, ai dracului. aveam o colega in clasele primare care se amuza aducand bomboane din astea la scoala si mancandu-le in fata noastra. nu le-mpartea cu nimeni, in cel mai bun caz le dadea la schimb contra diverse gadget-uri. de care eu n-aveam. m-am tot gandit vreo saptamana cu ce-as putea-o momi. evrika! in dulap la bunica am gasit o mica comoara: o cutiuta verde, in forma de carte, cu capac glisant, adapostind niste fototimbre (poze cu actori de marimea unui timbru postal). trebuie sa fi fost in dulap de ceva vreme, ca erau din seria “Razbunatorii” (dada, ala cu Diana Rigg), dar mie mi se pareau misto oricum.

asa ca m-am dus intr-o zi cu ele, plina de speranta, asteptand si salivand dupa o caramea cu lapte. esec total. colega s-a uitat cu dispret la mine si la cutiuta mea, a comentat ceva din varful buzelor cu vocea aia imposibil de raraita si mi-a intors spatele. damn u, Adina C.!

dar se intampla uneori ca lucrurile bune vin buluc, de te oftici putin ca nu mai ramane cate unul si pentru zilele ploioase: veneam spre casa cu doi de zece in ghiozdan, multumita ca am ce raporta in familie, cand am zarit un autocar oprit in intersectie la Mercur. cativa turisti cu aspect de strainezi misunau pe langa el, soferul lipsea, iar eu ma miram ce-or cauta acolo, ca nu era nimic de vazut in zona, doar griul omniprezent si un magazin de “auto-moto-velo-sport”. am trecut pe langa ei zgaindu-ma cu maxim interes, si in momentul ala o doamna (blonduta, micuta, trening, pe la vreo 45 de ani) s-a apropiat si mi-a pus in brate o punga cu bomboane.

dar punga, nu gluma! uriasa, plina-ochi cu toate minunatiile pamantului.

nici eu, nici ea n-am spus nimic. s-a intors in autocar si am plecat mai departe ametita, teleghidata, nauca de cap, fara sa am macar prezenta de spirit sa-i fi mormait un “Thank you“, ca doar stiam de pe la video ce-nseamna, fara sa pricep de ce mi se intampla mie chestia asta, gandindu-ma razant si febril “or fi otravite bomboanele? daca m-a vazut cineva? daca a gresit persoana si nu erau pentru mine? daca ma intreaba mama de unde le am?” si tot asa, un picior inaintea celuilalt, am ajuns acasa rosie-n obraji de emotie si muta de fericire si am mancat din bomboanele alea vreo luna.

si pana-n ziua de azi imi pare rau ca femeia aia nu stie ce-a insemnat gestul ei pentru mine.

(sursa foto: latrecut.ro)

de (cele mai) multe ori n-am chef sa insailez o poveste prea lunga despre filmele care ma zgarie (ori mangaie) pe retina.

m-am gandit ca 500 de caractere ar trebui sa fie suficient ca sa dea o idee despre ce se intampla pe ecran. daca merita au ba sa fie vazut.

o vreme am scris pe scurt despre filme pe alt blog. dar mi-e lene sa ma fatzai in doua locuri. asa ca am mutat aici insemnarile, sub o categorie distincta.

acu’ as vrea sa sterg blogul celalalt, dar trebuie sa copy/paste din poze. activitate de dupa-amiaza ploioasa. incetutz-incetutz oi scoate-o la capat si cu asta.

deci: 1 film. 1 trailer. 500 de caractere. cel mult.

Generoasa si inteligenta, frumoasa (desi trecuta de prima tinerete), o gazda perfecta, o prezenta fermecatoare: Pippa Lee. Toata lumea o place dar nimeni n-o intelege. Satula sa fie o enigma, ni se povesteste in flash-back-uri multicolore – tinerete zbuciumata, cu sedinte foto kinky si pastile inghitite cu pumnul, nopti pierdute in ceata mahmurelii si o casnicie ce s-a vrut salvatoare. Si partial chiar a fost. Nu e un film maret, dar e cald si foarte bine jucat (Robin Wright rulz). De vazut.

imdb

Regia: Rebecca Miller

Cu: Robin Wright Penn, Maria Bello, Alan Arkin

tuesday feel-good song by Mina si plecaciune pentru Monica Vitti de ziua dumisale.

zilele trecute mi-a trecut pe la urechi o fraza banala, “eram tineri” spunea cineva la tv, si m-a izbit brusc, neasteptat de puternic.
eram si nu mai suntem. am inchis tineretea intr-un trecut imperfect.
“eram tineri” – renuntare, justificare, regret.
sau asa:
“[...] Yesterday, when I was young,
The taste of life was sweet as rain upon my tongue,
I teased at life as if it were a foolish game,
The way the evening breeze may tease a candle flame
The thousand dreams I dreamed, the splendid things I planned,
I always built, alas, on weak and shifting sand,
I lived by night and shunned the naked light of day,
And only now, I see, how the years ran away [...]“

pe aceeasi linie, un site foarte misto (de unde am luat si poza de mai sus) – “your parents (and grandparents) were once free-wheeling, fashion-forward, and super awesome.”
yes, they were.

enjoy a fine selection of horrifyingly bad posters of some horrifyingly bad horror movies

daca nu va inspira “Jesus Christ Vampire Hunter” puteti incerca “Choke” diseara la HBO – ca atinge tangential (si demential) subiectul biblic

PS de luni avem Zilele Filmului German la Studio

PPS stiti ca e “Australia” luni la Centrul Ceh, da?:) i strongly recommend.

PPPS thanks la tuvia pentru conceptul “Bolaween”:)

“Drogul si viata vazuta ca o performanta sunt elementele constitutive unei existente de cretini, asa cum e nevoie de doi atomi de hidrogen si unul de oxigen pentru a produce apa.

Viata e o plimbare in timpul careia ai parte de munca, de iubire, de prietenie de doliu, de esecuri si de reusite. Placerea de a trai e unica justificare solida a vietii. Atunci cand ni se spune ca viata are un sens si ca acest sens consta in a munci mai mult ca sa castigi mai mult, moartea naturala poate sa se transforme foarte repede intr-o dorinta de a muri.”

Philippe Val-”Coaching“, in volumul “Noile mitologii” (coordonat de Jerome Garcin, editura Art 2009)

ce mai perspectiva decadenta asupra vietii.. “placerea de a trai” – ne mai aducem aminte ce inseamna asta? am stiut-o vreodata, cu adevarat? baiatul asta de mai jos isi plange zilele de lucru in mina:

“But when Saturday goes around
I’m too tired for havin’ fun“

noi stam inchisi intre patru pereti si-un monitor si obosim mai rau ca el. too tired for having fun cam pana la pensie, asa. daca nu crapam mai repede, sa scapam statul de o povara.

mai repede, mai sus pe scara ierarhica, vacanta intr-o tara ceva mai exotica si masina cu mai multi cai-putere. bijuterii mai mari, haine mai scumpe, mancare mai sofisticata, zile mai lungi la birou, ambitii mai taioase, ore de somn mai putine, plimbari in parc mai rare, nervi mai solicitati.

hai sa schimbam putin perspectiva. si dictonul.

“amor omnia vincit” suna cu mult mai bine.

Claude Lelouch:

Louis Malle:

“Damaged people are dangerous: they know they can survive“

Beatrice Wood, called the Mama of Dada, is a renowned ceramicist, lover of Marcel Duchamp, and a prime suspect in the Dada art movement of the early 1910’s. She died in 1998 at 105 years of age.

She did stuff like this

and you can see a nice documentary about her on youtube. here. enjoy.