Vazut ieri Les chansons d’amour. Frumos, foarte frumos. Aveam oarece ezitari, Garrel nu ma pasiona prea tare si ma gandeam ca o sa fie la fel de nesuferit precum in The dreamers, dar m-am inselat. Ma gandeam si ca or sa fie melodii frantuzesti pe care le stiam deja si o sa ma copleseasca jena sentimentalismului. Dar m-am inselat din nou. Filmul e foarte proaspat, Parisul la fel, muzica e misto, actorii sunt tineri si imbucuratori (Gregoire Leprince-Ringuet, o revelatie).
Iesit apoi in seara bucuresteana cu sufletul usor si strazile toate ale mele la picioare. Bucurat, ce mai. De toata candoarea care nu mi se parea deloc ridicola. Aimer pour la beaute du geste. De pianul care strabatea melodiile.
Si nu m-au enervat nici proiectorul care de la un punct incolo a inceput sa se batzaie, nici traducerea absolut oribila (”nu gasesc biletul de la garderoba” a ajuns “nu gasesc mucul de tigara”, “ai tenisi noi?” a ajuns “ai antrenori noi?” etc etc… affreux..), nici cele doua dudui stupide de pe scaunele din fata care se hlizeau deosebit de tare cand incepeau sa cante baietii pe ecran.
ma incearca deja curiozitatea.
(ca dreamers m-a lasat absolut rece. in afara de picturi ecvestre n-a avut nimic-nimicuta. pentru mine cel putin.)
e mai uman decat dreamers. dar trebuie sa ai starea necesara pentru muzical, altminteri probabil ti se pare ridicol. totusi. e primavara:)